Nu, nu e despre atunci cand ai fost parasit(a). E despre moarte. A trecut aproape o luna de la moartea unuia dintre amicii mei, timp in care m-am tot gandit la el, la familia lui si la mine, ca observator oarecum neutru si destul de putin implicat, incapabil sa inteleaga pe deplin drama prin care cei cu adevarat apropiati trec. In toata aceasta perioada am putut fi atent la nuante pe care le-am scapat si m-am tot gandit la ce as putea face eu pentru familia lui. In fine, ceea ce urmeaza nu tine de concluzii savante, ci sunt doar ganduri despre moarte si cateva „strategii” pentru a trece prin aceasta experienta a pierderii definitive a cuiva drag.
Admitem cu totii ca suntem muritori. E o platitudine asta, nu vreun secret al lui Polichinelle. Aceasta realitate nu este una diafana, ci una trista, tragica, un destin la care suntem condamnati inca de la inceput: ne nastem cu o condamnare la moarte in buzunar. Ne traim insa linistiti vietile pana cand „aflam” subit ceea ce stiam deja. Intelegem brusc ca suntem muritori. Si totusi, stiam acest lucru, ne era cunoscuta aceasta realitate, doar ca nu eram constienti de ea. Nici moartea celor dragi nu ne invata ceva ce nu stiam: ca oamenii sunt muritori si ca cei dragi trebuie sa moara pentru ca sunt si ei tot oameni. Stim deci ce stiu si ceilalti, doar ca stim altfel. Cei care nu au trecut prin aceasta nenorocire stiu si ei ce stim noi, doar ca nu stiu cum si in ce masura. Pe scurt, un om confruntat cu aceasta pierdere ia de acum moartea in serios. Daca pana atunci opera cu niste notiuni generale si abstracte, de acum va experimenta chestiuni specifice si va vedea ca moarte produce efecte clare, specifice, ca este iminenta si, mai ales, il va implica personal. Noua experienta nu adauga nimic la conceptul pe care-l are deja, dar in experienta de dupa iti dai seama cu adevarat cat e de reala moartea. Inainte stia, dar nu pricepea. Acum stie si intelege. E o cunoastere la capatul careia intelege cu toata fiinta sa, o cunoastere care-i va marca toate zilele pe care le va mai avea de trait. O cunoastere concreta, vie, care-i implica emotiile, intensa in care experimenteaza tragismul si absurditatea, in care mintea-i e invadata de intrebari la care nu gaseste raspuns, in care se invinovateste pentru ca, uneori, experimenteaza si emotii pozitive. Pe scurt, moartea se intampla, se petrece, are loc.
Cand ne raportam la noi insine, moartea este intotdeauna plasata in cel mai indepartat viitor, un viitor niciodata prezent, un viitor la care, poate, ne gandim sporadic, ca la o linie de finis a unei curse reusite, punctate, in mod ideal, de stabilirea unor „recorduri”. Cand cineva drag ne moare, ne simtim cuprinsi de panica pentru ca moartea nu mai este ceva indepartat, ci este imediata, aproape tangibila, invadatoare in mai toate aspectele vietii noastre. Poate tocmai din acest motiv se recomanda in anumite predici sa ne pregatim, sa nu fim luati prin surprindere, sa fim prevazatori. Si ne pregatim. Si suntem prevazatori. Si totusi, in ciuda pregatirii, moartea este, totusi, imprevizibila. Imi amintesc ca in Biblie se scrie despre anumite personaje asa: „a murit batran si satul de zile”. Noi privim moartea intotdeauna ca pe ceva prematur. Niciun om nu este suficient de batran pentru a muri: mereu se moare prea devreme.
Desi „vedem” ca produce efecte specifice si este iminenta, intelegem cu adevarat moartea atunci cand suntem implicati personal, cand ne simtim amenintati direct de ea. Ea nu se intampla doar altora sau mie intr-un viitor indepartat. Cand participam la inmormantarea cuiva, realizam ca in jurul sicriului nostru vor fi adunati cei carora le-am fost dragi/apropiati. Auzind sunetul clopotului pricepem ca va rasuna intr-o zi pentru noi. Ceea ce e valabil pentru toti oamenii devine in mod concret valabil si pentru mine. Moartea cuiva indepartat este un eveniment obisnuit, aproape banal. Moartea cuiva apropiat e mereu dureroasa si ma marcheaza, schimband ordinea desfasurarii lucrurilor, fara a o opri insa. Cine crede ca nu se schimba nimic din cursul simplu al lucrurilor de zi cu zi ar trebui sa faca un exercitiu simplu si sa-si imagineze cum ar fi daca ar muri partenerul de viata care se ocupa, sa zicem, de gatit ori de platit facturi si va vedea ca disparitia acestuia il va marca pana si in aspectele minore ale vietii cotidiene. Te poti trezi vorbind singur prin casa, obisnuit fiind sa mai fie cineva. Iti va veni sa-ti suni prietenul sa iesiti joia la o bere, asa cum incepuserati sa faceti in urma cu zece ani. Vei simti nevoia de a-i spune tatalui sau mamei ca ai absolvit o scoala. STII ca ei nu mai sunt, dar iti ia timp sa-ti reorganizezi viata FARA ei. Pe de alta parte, pentru lumea insasi moartea cuiva e un fapt divers, ce trece lejer, aproape ca o briza. Ordinea generala e prea putin tulburata, cursul normal e rapid reluat, locul ramas gol e rapid ocupat (sa ne gandim doar la sloganul corporatiilor „nimeni nu este de neinlocuit”), ba chiar are mecanisme pentru a indeparta repede si cu usurinta dezordinea creata de moartea cuiva (in cazul unui accident Politia ia toate masurile necesare pentru ca circulatia sa fie reluata, Salvarea sau Pompierii vin pentru a lua trupurile moarte). In cadrul general, tragediile noastre personale sunt insignifiante, iar moartea fiecaruia dintre noi este un eveniment minor (zicea bine Eminescu „din codru rupi o ramurea / ce-i pasa codrului de ea?”).
Marturisesc ca, pana in prezent, n-am avut de-a face cu moartea unor persoane cu adevarat importante pentru mine. Si mai admit si ca, de multe, m-am gandit la cum ar fi daca acestea n-ar mai fi, un prim exercitiu constient facandu-l pe la 13 ani cand o criza de rinichi a tatalui meu m-a facut sa-mi construiesc primele scenarii. Nu pot vorbi, deci, din perspectiva cuiva care a trecut prin aceasta experienta dureroasa. Am, totusi, cateva idei (pentru unele trebuie sa multumesc unei amice) despre cum cineva lovit de aceasta tragedie a pierderii cuiva drag ar putea trece mai usor prin aceasta experienta.
Doliul este un proces care nu se incheie cu inmormantarea. Poti experimenta sentimente contradictorii. Poti avea impresia ca durerea este atat de mare incat nu vei putea merge mai departe. Ai rabdare cu tine si acorda-ti timp pentru vindecare! Tine minte ca acest proces nu este identic pentru nimeni altcineva, asa ca nu te compara cu altii aflati in situatii similare. Daca ei zambesc, nu inseamna ca nu sufera. Nu te lasa afectat de judecatile altora. Pentru ca, da!, vor fi unii care te vor judeca, vor fi unii care vor avea impresia ca ei stiu mai bine, care vor spune ca n-ai plans destul, ca plangi prea mult, ca nu porti haine de doliu, ca porti haine de doliu, ca ai trecut prea repede peste, ca n-ai trecut prea repede peste, ca nu accepti moartea, ca prea o accepti cu seninatate, ca nu-ti reprimi emotiile, ca prea dai curs emotiilor, ca te invinovatesti, ca nu-ti accepti greselile. Si lista poate continua, caci dorinta unora de-a intra cu bocancii in sufletul tau ravasit intrece orice imaginatie. Si, ghici ce?, unii o vor face avand intentii bune. Experienta mortii cuiva drag aduce cu sine multe reactii. Emotii poate necunoscute te vor lovi una dupa alta. La inceput e socul cand te simti aproape paralizat, traind intr-o realitate paralela (si cred eu ca e bine, pentru ca altfel durerea ar fi mult prea mare). Stii ca cel drag nu mai este, dar esti atat de lovit de moarte incat nu realizezi ca si cat viata ta se va schimba. Mai mult, beneficiezi din plin de prezenta altora care vin la priveghi, te suna, te imbratiseaza, plang impreuna cu tine, iti ofera suport emotional. Dar toate astea vor trece si te vei trezi, dupa cateva zile, lovit de intelegerea ca moartea chiar a avut loc. Si vei simti cum negarea isi face loc in viata ta (sigur, e posibil sa simti si mai devreme): moartea celui drag n-a avut loc, te vei intoarce acasa de la serviciu si il vei gasi acasa, il vei suna si-ti va raspunde. Te vei speria, te vei panica si vei simti ca nu vei putea trece mai departe, ca viata ta nu mai are sens, ca vei pierde controlul, poate te va vizita si gandul sinuciderii. Mancarea s-ar putea sa nu mai aiba gust, corpul te va durea teribil, o durere surda pe care n-ai mai simtit-o vreodata: corpul ta va simtit pierderea ta emotionala. Vei fi manios, suparat, irascibil. In acelasi timp te vei simti singur, coplesit, sfarsit, sfasiat in bucati, incapabil sa te aduni, al nimanui, neprotejat, extrem de vulnerabil. Ai rabdare cu tine! Plangi, lasa durerea sa te doara, nu o reprima. Bucura-te de suportul celor care iti vor binele si cauta pe cineva care va sti sa te asculte si sa inteleaga ca tot ceea ce simti e normal, un om care sa nu te judece pentru ce simti, ci care sa te incurajeze in comunicarea emotiilor si in gestionarea lor (ar fi de preferat cineva care sa nu fie foarte implicat emotional in moartea celui drag tie). Nu e nimic rau in a cauta si ajutor specializat daca simti ca sprijinul emotional pe care-l primesti nu-ti face bine.
Asa cum spuneam mai sus, desi moartea celui drag e o tragedie, vei observa ca e o tragedie la nivel personal si ca viata isi urmeaza cursul ei normal. Nu te astepta ca toti sa fie tristi pentru ca tu ai pierdut pe cineva. Nu te astepta sa simta la fel ca tine. Chiar si pentru tine va fi o surpriza faptul ca vei putea rade si ca vei experimenta si emotii pozitive. Nu te simti vinovat pentru asta! Gandeste-te ca si cel care nu mai este te-ar vrea asa. Poate ca una dintre cele mai socante imagini este aceea a celui drag in sicriu. E posibil sa te urmareasca multa vreme aceasta imagine. Lupta cu ea! Tine-ti mereu la indemana o imagine placuta cu cel drag tie si priveste-o atunci cand iti vine minte imaginea neplacuta. Scrie ce simti si trimite cuiva care stie sa te asculte. Nu confunda doliul cu amintirea si nu te lasa amagit de ideea ca, daca nu te mai doare, nu-ti mai pasa. Stresul zilnic pe care-l vei experimenta te va face sa te simti de multe ori deprimat. Emotiile pozitive vor face ca legatura dintre cele doua sa slabeasca. Vei putea observa si singur cum zilele in care vei simti emotii de acest fel vor fi unele mai usoare si relatia dintre stres si simptomele depresive va fi in mod serios slabita. Oamenii care au capacitatea de a gasi umor in situatii presante vor descoperi ca aceasta abilitate ii va ajuta in aceasta perioada. Unii terapeuti sugereaza chiar implicarea in activitati care sa intensifice emotiile pozitive, asa ca poti trece la treaba: in loc sa stai ore in sir in casa plangand si fiind deprimat, iesi din casa si fa sport, mergi la un concert, canta etc. E posibil sa fii panicat, sa ai tot timpul sentimentul unui pericol iminent si sa te simti complet neputincios: concentreaza-te atunci pe aspecte ale vietii in care detii controlul. Hraneste-te din emotiile pozitive si din cele care te ajuta sa simti ca poti gestiona singur mare parte din viata ta! Accepta ideea ca pierderea cuiva drag iti ofera si sansa unei cresteri la care nici macar nu te-ai gandit (gandeste-te macar la aspectele practice ale vietii cotidiene!) si ca, pe parcursul doliului, e posibil sa te simti si bine. Nu te invinovati pentru asta!
Si, foarte important, da-i timpului timp! 🙂
Terenul meu de joaca 
Iti multumesc pentru acest articol!
A venit exact la timp.
Astazi sunt 5 saptamani de la pierderea bunicului meu care mi-a murit in brate…
Articolul tau e ca un balsam.
Andra, imi pare rau pentru pierderea bunicului tau. Cred ca ai avut o relatie speciala cu dumnealui, iar daca ce a fost intre voi seamana cu ce am avut eu cu bunicul meu, nu pot decat sa ma bucur pentru tine. In acelasi timp ma bucur ca gandurile mele iti sunt mangaiere.