Frica de intoleranta si esecul crestinismului


In vara anului trecut scriam un text despre ce ar trebui sa faca crestinismul pentru a redeveni autentic, sugerand, dupa cum spunea si parintele Scrima, reintoarcerea in catacombe. Evident, o reintoarcere figurata, pentru ca e greu de crezut ca acum, cel putin in lumea occidentala, care este campioana sustinerii libertatii de expresie (atat timp cat nu spui nimic despre evrei, homosexuali sau alte „categorii”), ar mai fi posibila repetarea istoriei. E greu de crezut, dar nu si imposibil de realizat (oamenii au foarte prostul obicei de a nu invata mai nimic din greselile trecutului).

Si, pentru ca in dialogurile purtate cu mine si cu alti interlocutori am tot ajuns la tema relevantei crestinismului in zilele noastre, la ce mai fac crestinii si la ce nu fac, revin acum cu cateva idei. Fac de la bun inceput cateva precizari:

– am fost educat intr-un spirit crestin, nu insa la modul habotnic

– imi e greu sa spun daca sunt sau nu credincios, mai degraba nu; sunt, oarecum, intre linii (nu intre a fi teist sau ateist – imi e oarecum imposibil sa nu cred ca exista Dumnezeu -, ci intre a asculta sau nu de ce spune Dumnezeu)

– dezavuez comportamentul celor care incearca sa combata tabara cealalta folosind argumente de tipul „om de paie”.

Vremea in care traim pretuieste enorm corectitudinea politica si pare sa puna un pret urias pe un slogan, cred eu, gaunos, anume „Nu-l deranja pe cel de langa tine!”. E, in fond, o diferenta uriasa intre a nu-l deranja pe langa tine (ceea ce impune o cenzura pornita din a te gandi la cum se simte celalalt, la valorile sale, iar teoria mintii, care se dezvolta in noi cam de pe la 5 ani, ne ajuta sa ne comportam asa. Posibil, totusi, sa deranjezi, dar sa faci un bine), a nu face altuia ceea ce tie nu iti place (cenzura ce are ca punct de pornire evaluarea lucrurilor care nu iti convin si evitarea infaptuirii lor in relatiile cu ceilalti si care poate crea probleme serioase pentru ca, poate, tu nu esti deranjat de anumite comportamente, dar altii sunt) si a face altora ceea ce ti-ar placea ca ei sa iti faca tie. A se observa ca, Continuă lectura

Anunțuri

Pascale


E vineri. Nu orice zi de vineri insa. E Vinerea Mare. Penultima zi din Saptamana Patimilor… In teorie, zilele din aceasta saptamana ar fi trebuit dedicate pregatirii credinciosilor pentru Inviere. Ar fi trebuit sa-si aminteasca de jertfa mantuitoare a lui Hristos si, macar in acest timp, sa se abtina de la a mai pacatui.

Plimbandu-ma in aceasta saptamana prin Capitala si inca vreo cateva orase din tara, n-am observat insa ca oamenii ar fi „altfel”. E primavara, e cald, asa ca multe tinere au trecut la etalarea nurilor. Nu de putine ori am auzit „masculi” exprimand foarte plastic admiratia pentru trupurile feminine ce le treceau prin fata ochilor si redau numai cateva: „Ce buna-i proasta!”, „Jane, ce-as fute-o p’asta!”, „Papusa, nu vii sa te invat niste figuri noi?”, „Aoleu, ce buze are! Fa, imi faci o muie?”. In trafic, claxoane si injuraturi ca intr-o zi obisnuita. Si, culmea!, soferii care erau cei mai nesimtiti erau cei mai dotati in cruci, matanii si icoane. Ca, deh, cu cat ai mai multe obiecte „sfinte”, cu atat poti sa fii mai marlan (Dumnezeu e contabil si daca zici de cinci ori „sugi pula”, de doua ori „‘tu-ti mortii ma-tii” si de trei ori „muie, ba!”, se compenseaza rapid cu doua cruci facute cu limba, trei iconite lipite pe torpedo, patru „Doamne, iarta-ma!” si un „Doamne-ajuta!”).

Continuă lectura