Semne bune anul N-are!


A mai inceput un an si, contrar urarii traditionale, vedem rapid ca „semne bune anul… n-are”. Si cum ar putea sa aiba cand ni se arata, pentru a cata oara, ca suntem mult in spatele lumii civilizate si ca trebuie sa ni se explice iar si iar chestiuni, zic eu, elementare? Cum ar fi faptul ca fiintele care-s mai slabe decat noi nu sunt niste animalute dragute de care putem dispune dupa bunul plac, mai ales la adapostul securizant al unor texte din Scripturi amestecate cu intelepciunea populara („bataia e rupta din rai”) si scuza larg invocata ca nu mai poti rezista in anumite momente si atunci, cu dragoste, aplici „disciplina”.

Toata povestea asta cu familia Bodnariu (asupra careia imi e greu sa ma pronunt pentru ca nu stiu ce s-a intamplat acolo) a polarizat societatea noastra, societate renumita pentru cat e de progresista si preocupata de binele celor mai slabi (ca doar de aia aproape doua treimi dintre parintii romani recunosc ca-si bat copiii).

Personal, imi vine sa fac lobby pentru introducerea unor cursuri ce ar trebuie absolvite (da’ pe bune) inainte de a avea partener de viata sau copil. Si sa fie cu un soi de instructiuni clare, ca la electrocasnice: „a nu se … Continuă lectura

Regatele prostesti ale adultilor si lumea fascinanta a celor mici, a micilor printi si printese


Una dintre cele mai placute lecturi ale copilariei a fost scurta lucrare a lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul Print. Cartea aceasta este una dintre cele mai cunoscute lucrari literare si se afla in topul celor mai vandute carti, fiind tiparita in peste 140 de milioane de exemplare. Pentru ca de ceva vreme ma tot bantuia un citat din cartea aceasta, am recitit-o. Daca la varsta inocenta a copilariei sau a copilariei inocente am socotit-o o povestioara draguta, care prezenta calatoria unui mic print prin Univers, acum, prin prisma anilor ce m-au trecut si prin care am trecut, perspectiva s-a schimbat. Intr-o lume impanzita de carti de auto-cunoastere, de manuale pentru o viata fericita, de tot felul de lucrari superficiale care abunda in platitudini, intr-o lume plina de oameni nefericiti care cumpara in nestire aceste carti, Micul Print este un veritabil manual de educatie.

index

Totul incepe cu o intamplare trista, al carei protagonist este un copil al carui desen nu era inteles de oamenii mari si seriosi si fusese sfatuit sa lase desenele si sa se ocupe de geografie, istorie, aritmetica si gramatica. Astfel, visul sau de a fi pictor Continuă lectura

Cine a crescut cadrele didactice spagare


Eram clasa a X-a. Dimineata de primavara. Sa fi fost 10, 10 jumate’. Sora-mea la scoala. Mama cu treburi prin oras. Tata la lucru. Asa ca eu singur cuc. Suna telefonul. Ciudat ca suna la ora aia. Raspund:

– Alo!

– Buna ziua. Ma numesc LS. Vreau sa vorbesc cu domnul Ilici.

Ai de capu’ meu! Profa de chimie, spaima liceului. Ce-o fi vrand asta sa vorbeasca cu tata? Toate trasnaile facute mi-au trecut prin cap si nu pricepeam de ce sunase. In fine, am continuat.

– Sarut mana, doamna profesor! Eu sunt Ivan. Tata nu e acasa la ore atat de tarzii, e deja la lucru. Daca doriti sa vorbiti cu dumnealui, ar fi bine sa sunati dupa ora 20:30.

– Ivan, roaga-l sa ma sune: m-a inundat cineva si vreau sa vina sa-mi zugraveasca.

– Doamna, din cate stiu, e foarte ocupat, dar ii voi transmite rugamintea dumneavoastra.

– La revedere!

– Sarut mana, doamna!

Relatia dintre mine si dumneaei nu debutase prea fericit. Continuă lectura

Deja mi-e scarba…


Scriam in urma cu ceva timp ca suntem stricati ca natie si ca mi-e teama ca asta e … iremediabil. Mi-a parut putin rau dupa ce am scris si am socotit ca textul a fost o reactie de moment provocata de vizionarea filmuletului respectiv. Ei bine, multi dintre ai mei conationali se incapataneaza sa-mi demonstreze ca am avut dreptate.

Londra, aeroportul Heathrow. Escala de vreo 8 ore, dupa ce in zborul Washington, D.C. – Londra nu dormisem decat maxim 10-15 minute, desi tare cred ca n-am dormit deloc. Intr-un final, cu o jumatate de ora inainte de ora stabilita pentru decolare se anunta si poarta de imbarcare. Banuiam ca va urma o intarziere, desi nimeni nu o anuntase. Cam la vremea la care ar fi trebuit deja ca avionul sa plece spre Bucuresti, apare pe monitor anuntul salvator: „Gate open”. Un pustan de vreo 9-10 ani fuge la parintii lui: <<Scrie „gate open” (pronuntat asa cum se scrie), hai sa mergem!”. Ma si gandeam: „Sa vezi cum se face acum coada ca, deh, romanii au nostalgia asta, a statului la coada”. Ei, si a fost de ajuns ca el, surioara lui mai mica si parintii lui sa se ridice si sa inceapa coada (desi reprezentantii TAROM nu spusesera ca poate incepe imbarcarea), ca 90% din pasageri s-au ridicat in graba si s-au asezat in spatele lor, formand o minunata si dezordonata coada. Dupa vreo doua minute a urmat anuntul: „Incepe imbarcarea. Pasagerii cu nevoi speciale si cei care au copii mici sunt rugati sa vina primii.” Continuă lectura

Responsabilitati si victime… si o doamna ministru… a (ne)educatiei


Sunt unul dintre cei care au trecut prin scoala precum gasca prin apa: nu ma pot lauda ca as fi stat prea mult cu burta pe carte, cel putin nu pe ce, chipurile, mi se impunea la scoala. Am invatat ce-am vrut si cand am vrut. Dar s-a lipit cate ceva de mine, suficient cat sa stiu sa scriu si sa vorbesc corect, sa fac socoteli, sa nu bag vreun cui in priza, sa vorbesc fluent doua limbi straine si sa inteleg inca vreo doua, sa am habar de ideile forta care au modelat istoria omenirii etc. Pe scurt, scoala mi-a folosit la a-mi dat cateva directii. Si nici nu cred ca doream mai mult. N-am avut nicicand ideea ca voi iesi din scoala avand vreo meserie.

Au trecut ceva ani de cand n-am mai avut vreo tangenta cu scoala, si cel putin vreo 18-20 de cand gramatica limbii romane nu mi-a mai fost predata. Continuă lectura