N-a vrut decat sa te iubeasca…


Nu. Nu doar ea e vinovata. Stiu ca iti vine greu sa accepti, mai ales acum, cand totul e inca proaspat in inima si mintea ta si iti vine sa urli de nervi si, poate, sa te razbuni si tu, asa cum a facut-o ea.

Nu. Nu doar ea e vinovata. Aminteste-ti de toate zilele in care i-ai spus „Da”, ea lasand totul balta pentru a veni sa te vada, dupa care nu i-ai mai raspuns la telefon sau ti-ai cerut scuze spunand ca a intervenit ceva, desi acel „ceva” putea fi lejer amanat. Sau toate razgandirile tale.

Nu. Nu doar ea e vinovata. Cand a venit la tine cu un trandafir in dinti, dupa ce te asteptase ore in sir, pentru ca tu ii spusesesi ca ai treburi de facut, iti amintesti ce a gasit in casa ta? Iti amintesti ochii ei din seara aceea? Continuă lectura

Amintiri din vremea mortii


Si piatra asta ma deranjeaza, si toate pietrele pe care le intalnesc pe drum ma incurca. Asa ca o sa le lovesc cu piciorul. Fara nicio grija, fara sa-mi pese de pantofii astia scumpi pe care-i port in picioare. Am dat bani pe ei? Si ce daca? Mai bine mergeam descult. Nu, nu ma descalt caci n-are niciun rost, macar sa ajung acasa. Sa ajung acasa si sa-i arunc. Oricum n-o sa-i mai pot purta vreodata, mi-ar fi rusine cu ei zdreliti in halul asta. De ce dracului o fi asa de frig in noaptea asta? Sa-mi trag mai bine haina pe mine. Sa ma gandesc de ce nu mi-am luat pardesiul. Ce prost am fost! Am plecat val-vartej de acolo, si cine stie ce furtuna am starnit in urma mea. Mi-am uitat si pardesiul. Vina ei, nu a mea. Ca n-am pus-o sa se imbete ca proasta si sa urle la mine ca sunt obligat sa stau pentru ca m-a platit. Jap, jap doua palme si gata!
Adio, circ! Adio, viata asta!
De n-ar fi atat de departe „acasa”. De n-ar fi atat de frig afara. De n-ar fi atatea pietre pe drum. Sa iau un taxi. Nu, sa merg pe jos. Macar afara sunt in siguranta. In casa as vedea prea multe. Pe tine, da, pe tine te-as vedea. Blestemata sa fii toata viata! Tu si surioara ta draga! Da, da, voi doua, Continuă lectura

Regatele prostesti ale adultilor si lumea fascinanta a celor mici, a micilor printi si printese


Una dintre cele mai placute lecturi ale copilariei a fost scurta lucrare a lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul Print. Cartea aceasta este una dintre cele mai cunoscute lucrari literare si se afla in topul celor mai vandute carti, fiind tiparita in peste 140 de milioane de exemplare. Pentru ca de ceva vreme ma tot bantuia un citat din cartea aceasta, am recitit-o. Daca la varsta inocenta a copilariei sau a copilariei inocente am socotit-o o povestioara draguta, care prezenta calatoria unui mic print prin Univers, acum, prin prisma anilor ce m-au trecut si prin care am trecut, perspectiva s-a schimbat. Intr-o lume impanzita de carti de auto-cunoastere, de manuale pentru o viata fericita, de tot felul de lucrari superficiale care abunda in platitudini, intr-o lume plina de oameni nefericiti care cumpara in nestire aceste carti, Micul Print este un veritabil manual de educatie.

index

Totul incepe cu o intamplare trista, al carei protagonist este un copil al carui desen nu era inteles de oamenii mari si seriosi si fusese sfatuit sa lase desenele si sa se ocupe de geografie, istorie, aritmetica si gramatica. Astfel, visul sau de a fi pictor Continuă lectura

Evaluare onesta


Recent am fost la o nunta iar acolo, deh, ca la nunta: toata lumea vorbea despre toata lumea si facea observatii diverse asupra calitatilor si defectelor celorlalti. Asa ca m-am gasit prins intr-un dialog cu niste amici:

– Cred ca socrul mare si-a luat costum cu trei numere mai mari, pocneste de fericire ca se insoara X! zice unul.

– Ehee, dar daca celalalt baiat se insoara cu tipa cu care se afiseaza, sa vezi cum imbraca hainele de inmormantare, zic eu.

– De ce, Ivan Ilici? Care-ar fi problema daca s-ar insura cu ea? O fi si vreun baiat destept, frumos, cu bun simt, replica un altul.

– Corect, trebuie sa te mai si uiti in oglinda si pe urma sa iesi la „vanatoare”, dar, pentru multi, oglinda e un simplu obiect decorativ, fara vreo alta utilitate.

Episodul asta mi-a amintit de o intamplare petrecuta in satul bunicilor mei:

Intr-o zi, intr-un grup de femei se barfea si, din barfa-n barfa, s-a ajuns la baiatul uneia dintre ele si s-a spus despre el ca e „fudul”. La care mama-sa a sarit ca arsa:

– Baiatu’ meu sa fie fudul??? Neah! N-are cu ce!

Rar parinti care sa fie atat de onesti in evaluarea propriilor odrasle.

 

 

Noe


Mno, n-am avut de lucru si m-am dus ieri sa vad un film. Nu aveam prea multe optiuni, asa ca am ales sa vizionez Noe. Vazusem trailerul si mi se paruse un pic deplasat, dar am zis ca nu strica sa incerc.

Povestea din film e cam asa: Dumnezeu a creat Universul, a creat Pamantul, dar, in urma caderii protoparintilor, oamenii au inceput sa distruga creatia, facand din Pamant un loc dezolant. O mica parte dintre oameni, urmasii lui Set, aleg sa urmeze insa invataturile Creatorului si sa respecte mediul inconjurator, traind in armonie cu tot ce e in jurul lor, in vreme ce marea majoritate, reprezentata de urmasii lui Cain (autorul primei crime din istoria omenirii) alege sa praduiasca si sa distruga, socotind ca oamenii sunt stapanii lumii si pot dispune de ea asa cum doresc. In acest cadru ne apar copilul Noe si tatal sau Lameh care-i explica fiului sau cum stau lucrurile pe Pamant si ce datorie au ei. Numai ca povestea si ritualul ce urma sunt intrerupte de aparitia unui grup de „oameni” condusi de Tubal-Cain (singura referinta biblica apare in capitolul 4 din Geneza, Tubal-Cain fiind „fauritorul tuturor uneltelor de arama si de fier”, urmas al lui Cain), care il ucide pe Lameh (in textul sacru Lameh a mai trait dupa nasterea lui Noe inca 595 de ani!).

Copilul Noe fuge, timpul trece si-l vedem acum adult, casatorit si cu trei copii: Sem, Ham si Iafet, infruntand si el aceleasi provocari si incercand sa-si educe copiii in spiritul in care a fost si el educat. Noe are insa un vis care-l tulbura teribil: Pamantul va fi inundat de ape si toate fapturile vor muri, niciun om nu va mai ramane in viata. Socotind ca visul e de la Creator, dar neintelegand ce anume trebuie sa faca, hotaraste sa mearga impreuna cu familia lui la bunicul sau, batranul Metusala pentru a primi un raspuns. Pe drum ocolesc cetatile „oamenilor”, descopera o fost mina si acolo o fetita ranita grav pe care o iau cu ei, fiind nevoiti sa fuga pentru ca sunt zariti de o hoarda rebela si sa intre pe teritoriul „uriasilor” (Biblia face referire la ei, fara a-i descrie – teologii nu sunt inca lamuriti cine erau acestia) infatisati ca fiind niste creaturi ciudate din piatra. „Uriasii” sunt prezentati ca fiind ingeri care au ales sa-i ajute pe oameni dupa cadere, dezamagiti de modul in care oamenii au ales sa foloseasca ceea ce ei i-au invatat. In fine, ajunge Noe la bunicul sau care-i da o licoare interesanta, Noe o bea si viseaza solutia salvatoare: o arca. La plecare, primeste o samanta pe care o planteaza si ca din senin din samanta respectiva apare o intreaga padure, sursa de materia prima pentru salutara constructie ambitioasa. Uriasii se unesc iarasi cu oamenii in acest proiect maret de a salva partea nevinovata a creatiei (animalele, pasarile, insectele etc, numai oameni nu) si alaturi de cei sase oameni buni se pun pe treaba, timp in care creaturile purced catre arca.  Continuă lectura

Cui ii trebe ceas cu cuc?


Citind azi Gandul, am dat de o stire simpatica. Se pare ca o judecatoare de la Curtea de Apel Oradea a primit in schimbul interventiei sale, interventie in urma careia un condamnat pentru tentativa de viol a fost eliberat, bani, pastravi, whisky, dar urma sa primeasca si, ATENTIE, un ceas cu cuc. Si m-am gandit sa vad eu cam ce doamna ar vrea sa primeasca spaga asa ceva. Si-am cautat-o, si-am gasit-o pe doamna Florica Roman in toata splendoarea:

florica roman

Ma gandeam ca e vreo colectionara, insa, dupa ce-am vazut poza cu ‘mneaei, am inteles. Pai, daca femeia vrea cuc si, la mecla pe care o are, nu stiu ce barbat sanat0s i l-ar da pe-al lui, a zis ca rezolva cu cel de la ceas.

Sansele iubirii


Ei, da, de multa vreme ma tot gandesc la asta. Nu c-as fi primul si nu c-as fi vreun intelept, da’ a venit vremea sa pun pe hartie ce mi-a tot trecut prin tartacuta. Am crescut fiind impresionat de tot felul de povesti sau tragedii romantice, cum ar fi Romeo si Julieta sau Madame Bovary. Cam toate povestile astea de iubirea aratau ce se intampla daca obiectul/subiectul iubirii dispare, daca iubirea moare, daca pasiunea se stinge. Emma Bovary vrea sa uite de banalitatea vietii ei printr-o serie de relatii adultere. Respinsa in final de iubitii ei, se sinucide. Romeo si Julieta se sinucid atunci cand realizeaza ca iubita/iubitul nu mai este.
Toti cei care au fost vreodata indragostiti par sa traiasca intr-o lume a lor care este guvernata de cateva repere:
– „suntem facuti unul pentru altul” (astfel crezand ca iubirea lor face parte dintr-un plan cosmic si e plasmuita inca de la facerea lumii)
– „esti de neinlocuit” (am ochi DOAR pentru tine, oricine altcineva nu ma atrage) – mergand pana la fuziune, atat de sudat pare a fi cuplul incat disparitia unui element echivaleaza cu prabusirea lumii intregi
– „te voi iubi pana la moarte” (pana la moartea cui?!)
– „iubirea noastra este unica” (desi cei doi repeta gesturi comune oricarei iubiri)
– „iubirea noastra poate trece peste toate obstacolele” (cei doi lupta impotriva oricarei opozitii pentru a-si salva iubirea).

Iubirea ideala este una totala, o iubire care cucereste, acapareaza, care nu face compromisuri si care este neconditionata. Indiferent de ce se intampla in afara relatiei, iubirea adevarata rezista. Crezul acesta romantic are un anume farmec, dar ideea ca pasiunea poate dura si-a pierdut din forta. De la Spinoza citire: emotiile apar atunci cand percepem o schimbare in situatia noastra. Si, pentru ca schimbarea nu poate tine la nesfarsit, iubirea pasionala dispare (zic unii ca nu dureaza mai mult de 2-5 ani).

Continuă lectura