Amintiri din copilarie…


Era vara. Torida. Umbla pe ulite imbracat intr-o haina lunga de in, incaltat in sandale, purtandu-si parul lung si barba neingrijite. Le vorbea oamenilor de toate: sa nu mai bea, sa nu-si mai altoiasca muierile, sa nu-si mai bata animalele si sa aiba grija de prunci. Dormea pe unde putea, iar dupa vreo cateva zile devenise deja cunoscut in tot satul. Femeile, mai miloase, veneau sa-i aduca mancare si sa mai asculte vorbele lui mustratoare, dar, in acelasi timp, mangaietoare pentru sufletele lor necajite.

– Proorocule – ca asa incepuse sa-i zica lumea -, uite, ti-am adus niste mancare ca poate te-o fi razbit foamea, zise tata Veta si-i intinse un cos in care era un sufertas cu ciorba, niste cartofi prajiti, o bucata de branza si una de mamaliga.

– Saru’ mana si bogdaproste! raspunse tanarul, lua cosul si ridica stergarul ce acoperea mancarea: un sufertas cu ciorba, niste cartofi prajiti, o bucata de branza si una de mamaliga. Cartofii astia sunt prajiti cu ulei sau cu untura?

– Cu untura, maica, cu untura, ca-s amarata si n-am bani de ulei, spuse tata Veta.

– Apai, sa-i iei de-aici. Ca Dumnezeu zice ca nu-i bine sa iei viata la animale. Hai, ia-i! Alelalte raman. Da’ lingura n-ai pus? A? Cauta in cos. Nu era. Nu-i nimic, bre, las’ ca beau ciorba.

– Ia-uite-al dreacu’! Face nazuri. Fa, da’ proaste mai sunteti! Ca-l invatati cu narav. Ia sa-l lasati sa vaza luna-n apa si p’orma mananca si bolovani. Ptiu! facu nea Vasile Francu si se indeparta bombanind. Continuă lectura

Anunțuri

86


– Sarut mana, tataie!

– Tu esti? Vladut, tu esti?

– Da, tataie, eu sunt.

Vladut intrase cu sfiala in camera in care bunicul lui statea intins in pat. Privirea batranului o intalni pe cea a tanarului si amandoi varsara cateva lacrimi: batranul simtea ca a obosit sa traiasca, iar tanarul era patruns de durerea despartirii iminente. Se aseza pe pat langa bunicul sau, ii lua mana si i-o saruta. Mana aceea care il mangaiase de atatea ori, care il invatase sa scrie, care lucra pamantul, care il ridica in copilarie, care… mana aceea o simti neputincioasa.

– Vladut, cred ca mi se apropie ceasul. Glasul lui nea Vasile era din ce in mai sovaielnic si mai stins. Privirea incetosata.

– Tataie, de cativa ani tot spui asta. Stai linistit. Odihneste-te. Eu sunt aici.

Continuă lectura