Amintiri din vremea mortii


Si piatra asta ma deranjeaza, si toate pietrele pe care le intalnesc pe drum ma incurca. Asa ca o sa le lovesc cu piciorul. Fara nicio grija, fara sa-mi pese de pantofii astia scumpi pe care-i port in picioare. Am dat bani pe ei? Si ce daca? Mai bine mergeam descult. Nu, nu ma descalt caci n-are niciun rost, macar sa ajung acasa. Sa ajung acasa si sa-i arunc. Oricum n-o sa-i mai pot purta vreodata, mi-ar fi rusine cu ei zdreliti in halul asta. De ce dracului o fi asa de frig in noaptea asta? Sa-mi trag mai bine haina pe mine. Sa ma gandesc de ce nu mi-am luat pardesiul. Ce prost am fost! Am plecat val-vartej de acolo, si cine stie ce furtuna am starnit in urma mea. Mi-am uitat si pardesiul. Vina ei, nu a mea. Ca n-am pus-o sa se imbete ca proasta si sa urle la mine ca sunt obligat sa stau pentru ca m-a platit. Jap, jap doua palme si gata!
Adio, circ! Adio, viata asta!
De n-ar fi atat de departe „acasa”. De n-ar fi atat de frig afara. De n-ar fi atatea pietre pe drum. Sa iau un taxi. Nu, sa merg pe jos. Macar afara sunt in siguranta. In casa as vedea prea multe. Pe tine, da, pe tine te-as vedea. Blestemata sa fii toata viata! Tu si surioara ta draga! Da, da, voi doua, Continuă lectura

Anunțuri

Eu si cu mine – despre singuratate


Sa tot fie de-atunci zece ani. Aveam chef sa dau reset vietii mele si cel mai bun lucru de care m-am socotit capabil a fost sa ma intorc la scoala. Asa ca am plecat de acasa, fara sa cer sfatul cuiva, m-am dus sa dau examen, am fost admis si, peste cateva saptamani eram deja in alt oras gata sa o iau de la zero. Plecasem fara niciun ban in buzunar, doar cu promisiunea unui serviciu. Mult sub standardul meu, mult sub ceea ce eram obisnuit sa am din punct de vedere financiar. Dar nu-mi pasa. Voiam doar sa o iau de la capat.

Lucram de la 9 la 17, iar seara fugeam la cursuri. Locuiam singur, intr-o camera dintr-un apartament al firmei la care eram angajat. Fara televizor, fara radio, fara calculator (pe care am reusit sa-l aduc abia dupa vreo luna si jumatate). Eram SINGUR. Cu adevarat singur. Nimeni nu ma stia si nu stiam pe nimeni. Cum a fost? Pai, ca si cum ti-ar fi foame intr-un loc in care a-ti fi foame e rusinos.   Bucuriile mele erau legate strict de scoala si de iesirile cu colegii si unul dintre profesori. Nimic insa din orasul acela nu era al meu. Niciun om nu-mi era cunoscut, toti imi erau straini.

Plecasem de acasa si refuzam constant aproape orice contact cu oameni, locuri Continuă lectura

86


– Sarut mana, tataie!

– Tu esti? Vladut, tu esti?

– Da, tataie, eu sunt.

Vladut intrase cu sfiala in camera in care bunicul lui statea intins in pat. Privirea batranului o intalni pe cea a tanarului si amandoi varsara cateva lacrimi: batranul simtea ca a obosit sa traiasca, iar tanarul era patruns de durerea despartirii iminente. Se aseza pe pat langa bunicul sau, ii lua mana si i-o saruta. Mana aceea care il mangaiase de atatea ori, care il invatase sa scrie, care lucra pamantul, care il ridica in copilarie, care… mana aceea o simti neputincioasa.

– Vladut, cred ca mi se apropie ceasul. Glasul lui nea Vasile era din ce in mai sovaielnic si mai stins. Privirea incetosata.

– Tataie, de cativa ani tot spui asta. Stai linistit. Odihneste-te. Eu sunt aici.

Continuă lectura