Frica de intoleranta si esecul crestinismului


In vara anului trecut scriam un text despre ce ar trebui sa faca crestinismul pentru a redeveni autentic, sugerand, dupa cum spunea si parintele Scrima, reintoarcerea in catacombe. Evident, o reintoarcere figurata, pentru ca e greu de crezut ca acum, cel putin in lumea occidentala, care este campioana sustinerii libertatii de expresie (atat timp cat nu spui nimic despre evrei, homosexuali sau alte „categorii”), ar mai fi posibila repetarea istoriei. E greu de crezut, dar nu si imposibil de realizat (oamenii au foarte prostul obicei de a nu invata mai nimic din greselile trecutului).

Si, pentru ca in dialogurile purtate cu mine si cu alti interlocutori am tot ajuns la tema relevantei crestinismului in zilele noastre, la ce mai fac crestinii si la ce nu fac, revin acum cu cateva idei. Fac de la bun inceput cateva precizari:

– am fost educat intr-un spirit crestin, nu insa la modul habotnic

– imi e greu sa spun daca sunt sau nu credincios, mai degraba nu; sunt, oarecum, intre linii (nu intre a fi teist sau ateist – imi e oarecum imposibil sa nu cred ca exista Dumnezeu -, ci intre a asculta sau nu de ce spune Dumnezeu)

– dezavuez comportamentul celor care incearca sa combata tabara cealalta folosind argumente de tipul „om de paie”.

Vremea in care traim pretuieste enorm corectitudinea politica si pare sa puna un pret urias pe un slogan, cred eu, gaunos, anume „Nu-l deranja pe cel de langa tine!”. E, in fond, o diferenta uriasa intre a nu-l deranja pe langa tine (ceea ce impune o cenzura pornita din a te gandi la cum se simte celalalt, la valorile sale, iar teoria mintii, care se dezvolta in noi cam de pe la 5 ani, ne ajuta sa ne comportam asa. Posibil, totusi, sa deranjezi, dar sa faci un bine), a nu face altuia ceea ce tie nu iti place (cenzura ce are ca punct de pornire evaluarea lucrurilor care nu iti convin si evitarea infaptuirii lor in relatiile cu ceilalti si care poate crea probleme serioase pentru ca, poate, tu nu esti deranjat de anumite comportamente, dar altii sunt) si a face altora ceea ce ti-ar placea ca ei sa iti faca tie. A se observa ca, in cazul primelor doua discutam in termeni negativi, care te opresc sa faci/sa nu faci ceva, in timp ce in ultimul avem de-a face cu ceva pozitiv, care te impinge sa faci ceva, sa fii activ. Consecintele ce deriva in plan relational din acest abordari cred ca sunt clare. In acest context, ce mai poate propune crestinismul?

Patruns de acest slogan si de o intelegere eronata si foarte des aruncata in discutie a indemnului din Predica de pe Munte „nu judecati, ca sa nu fiti judecati”, de multe ori crestinismul face o invitatie superba tuturor spunandu-le „veniti aici, nu va judecam, sunteti cu totii bineveniti”. Nu ca ar fi ceva rau in asta. Absolut deloc. Doar ca, in numele acestei invitatii incluzive, isi uita, de multe ori, identitatea si legitimeaza comportamente contrare cu ceea ce propovaduieste. Sa ne gandim numai la cat mai e de pretuita puritatea sexuala, de exemplu, si la cata lipsa de curaj in discutarea subiectului intalnim (si s-o facem onest si independent de experientele noastre in acest domeniu in care eu admit ca, poate, nu am caderea morala sa ma exprim). Exista o teama teribila ce pare sa paralizeze crestinismul: teama de a nu parea intolerant. Si totusi, crestinismul ar trebui sa fie intolerant. Nu cu oamenii, ci cu ceea ce fac ei. Ar trebui sa spuna „e gresit ce faci”, dar sa nu il excluda pe cel care face, ci sa-i ofere suport in a se opri si reabilita.

De prea multe ori crestinismul seamana acum cu o simpla organizatie sociala, cu o platforma interesanta, dar care nu mai crede cu adevarat in nimic. Are un mesaj pe care-l adreseaza tuturor, dar nu mai sprijina cu adevarat nimic.

Crestinismul devine din ce in ce mai preocupat de pacea sociala si din ce in ce mai indiferent la … dreptate. Nu e nimic rau in a te implica politic pentru rezolvarea unor chestiuni, dar e trist ca se uita promisiunea facuta de tocmai Fondatorul acestei religii si anume aceea de a oferi sprijin pentru infaptuirea unor lucruri mai mari decat cele pe care El le-a facut. In mod paradoxal, poate ca tocmai problemele pe care crestinismul refuza (de teama) sa le provoace sunt cele pentru care poate oferi o solutie care ar putea avea o semnificatie deosebita pentru cei care se confrunta cu ele. Nu prea mai conteaza adevarul, ci important este sa nu fii intolerant. Paralizanta frica asta, atat de mult incat cuvinte de genul „curatie” devin de nerostit, apoi de negandit si, in final, de neconceput. Din ce-mi amintesc insa, Iisus chiar n-a spus ca vrea sa infiinteze un sistem religios care sa fie popular, care sa fie lejer imbratisat de oameni, ba si-a avertizat ucenicii ca nu le va fi bine, ca vor fi persecutati, ca al Sau cuvant este ca o sabie cu doua taisuri etc. Iisus a fost chiar unul dintre cei mai curajosi in a spune „adevarul” indiferent de consecinte si poate una dintre cele mai „agresive” figuri publice, fara a fi antipatic doar de dragul de a fi. Daca citim in Ioan 6, observam ca adevarul i-a facut pe unii sa se indeparteze de El: „Vorbirea aceasta este prea de tot! Cine poate s-o asculte?!„. Sesizand ca bombaneau, i-a intrebat: Vorbirea aceasta vă face să vă poticniţi?!” … „Din această cauză mulţi dintre ucenicii Lui s-au întors şi nu mai umblau cu El.”

De cate ori se mai vorbeste despre… pacat? E un cuvant, cu siguranta, demodat. Si foarte ofensator. Nimanui nu-i place sa-l auda pentru ca, inevitabil, mintea fuge catre o pedeapsa (asta din vina felului in care religia este propovaduita!, caci accentul e pus pe aspectul punitiv, nu pe cel al mantuirii). Asa ca si crestinismul a uitat sa numeasca pacatul „pacat”. Nu-s adeptul unei teologii de tip bibilica, numita astfel de un profesor pe care l-am intalnit, o teologie care sa urle in gura mare „pacat! pacat! pacat!” (asta stie bibilica, frumoasa pasare de curte, sa spuna), dar a refuza sa numesti raul „rau” doar pentru ca vrei sa te faci placut imi pare o greseala. Poti rosti aceste cuvinte care sunt, admit, ofensatoare (mai ales pentru ca nu ne place sa fim trasi de maneca si sa ni se arate cum suntem), dar fii gata sa faci si pasul urmator si anume sa fii plin de iubire si sa-i ajuti pe ceilalti sa se ridice, crezand ca puterea divina e inca disponibila.

Intoleranta oamenilor si institutiilor religioase a dus la multe acte reprobabile in trecut (as obosi enumerandu-le) si inca mai face ravagii si in prezent, dar nu cred ca Dumnezeu le trece cu vederea sau le aproba. Acum insa, intr-o perioada in care se proclama fervent relativismul moral, crestinismul uita afirmatia foarte tare cu privire la Iisus ca „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi!„. Cand a fost intrebat de femeia din Samaria cu privire la unde sa se inchine, Iisus n-a raspuns ca „toate drumurile duc in acelasi loc”, ci a dat un raspuns clar.

Admir oamenii care sunt deschisi la minte, incerc sa fiu unul dintre ei, imi plac cei care spun „nu stiu” si care recunosc ca nu au toate raspunsurile, incurajez chiar intrebarile, dar si imbratisarea misterului acolo unde mintea nu poate patrunde. Totusi, nu pot fi de acord cu ideea ca fiecare alege ce i se potriveste si e foarte bine asa. Din pacate, a cam disparut acel bun simt care sa-i impinga pe oameni sa spuna „Cred ca aceasta este adevarat”, dar, in acelasi timp, sa fie plini de respect pentru cei care cred altfel. Greu de gasit iubirea aceea care sa-i accepte pe ceilalti exact asa cum sunt, dar in acelasi timp sa-i inspire si sa-i ajute sa isi atinga potentialul. Iisus, cand i-a fost adusa femeia prinsa in adulter, n-a condamnat-o, dar nici nu i-a spus ca e OK sa continue in acelasi stil ci, dupa ce i-a indepartat pe cei care o adusesera, i-a zis simplu: „Nu te osandesc. Du-te si nu mai pacatui!”.

Daca un om se lupta cu o problema, care-ar trebui sa fie raspunsul? „Noi nu te judecam”? Sau „toti suntem gresiti, e loc si pentru tine, e perfect aici si ne batem pe burta incurajandu-ne reciproc in perseverarea infaptuirii raului”? N-ar trebui sa fie altul raspunsul? N-ar fi mai intelept ca respectivul sa fie coplesit de grija si compasiunea celorlalti, ajutat sa vada ca are valoare si stat langa el atunci cand simte impulsul de a se intoarce la vechile obiceiuri? Nu etichetarea de genul „betivule!” ar trebui sa fie solutia, nici inchiderea ochilor de teama ca il vei rani, ci genul acela de atitudine care te impinge sa-i tii capul atunci cand vomita in drum spre clinica de dezalcoolizare.

Crestinismul ar trebui sa isi aminteasca nu latura ostentativa si usor de accesat a manifestarilor exterioare, ci aceea teribil de greu de cultivat si, totusi, atat de frumos si clar exprimata in cartea profetului Isaia, capitolul 58:

„Voi postiti ca sa va certati si sa va sfaditi si sa bateti furiosi cu pumnul; nu postiti cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru sa se auda sus. Este oare acesta un post care Imi place, o zi in care omul isi smereste sufletul sau? Sa-si plece capul ca o trestie, sa se culce pe sac si in cenusa, oare acesta se cheama post, zi placuta Domnului? Nu stiti voi postul care Imi place? – zice Domnul. Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfaramati jugul lor. Imparte painea ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigatul tau El va zice: Iata-ma! Daca tu indepartezi din mijlocul tau asuprirea, amenintarea cu mana si cuvantul de cartire, daca dai painea ta celui flamand si tu saturi sufletul amarat, lumina ta va rasari in intuneric si bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va calauzi necontenit si in pustiu va satura sufletul tau. El va da tarie oaselor tale si vei fi ca o gradina adapata, ca un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata. Pe vechile tale ruine se vor inalta cladiri noi, vei ridica din nou temeliile strabune si vei fi numit dregator de sparturi si innoitor de drumuri, ca tara sa poata fi locuita. Daca iti vei opri piciorul tau in ziua de odihna si nu-ti vei mai vedea de treburile tale in ziua Mea cea sfanta, ci vei socoti ziua de odihna ca desfatare si vrednica de cinste, ca sfintita de Domnul, si vei cinsti-o, fara sa mai umbli, fara sa te mai indeletnicesti cu treburile tale si fara sa mai vorbesti desertaciuni, atunci vei afla desfatarea ta in Domnul. Eu te voi purta in car de biruinta pe culmile cele mai inalte ale tarii si te voi bucura de mostenirea tatalui tau Iacov, caci gura Domnului a grait acestea.”

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s