In urma cu vreo 10 ani…


Textul ce urmeaza e scris acum vreo 10 ani cred. E uimitor cat de mult m-am schimbat de-atunci… Si nu in bine…

 

Stau uneori si ma intreb de ce visam cu ochii deschisi, gandind numai la lucruri care nu se vor intampla niciodata. De ce ne chinuim asa, singuri? Sau de ce studiem stelele, crezand ca acolo vom gasi raspunsuri la dilemele noastre de aici? Ma gandesc ca am ajuns poate sa traim mintindu-ne, fara sa ne mai pese ca ne omoram putin cate putin sufletul. Am ajuns sa dezvoltam stiinta de a rade atunci cand inima ne plange si sa ne cautam implinirea sufleteasca satisfacandu-ne cat mai multe dintre dorintele trupului. Am ajuns sa fim diferiti, la fel ca ceilalti – cum sunt de altfel toti oamenii de rand care se ascund. Zambim din ce in ce mai rece, ca nu cumva sa ne topim privirile de gheata. Si de la un timp am inceput sa inventam cuvinte fara sens, ca nu cumva sa ne mai intelegem gandurile. Privim in jur incercand sa ii vedem pe ceilalti si suntem din ce in ce mai mirati ca ne descoperim din ce in ce mai des pe noi in ei, cu tot ce avem mai rau, cu tot mai putina bunatate… Ne vindem tot mai ieftin iubirea, mai pe nimic, si apoi ne plangem saracia pe la colturi de inimi moarte, care nu mai simt, care nu mai bat… Am ajuns atat de saraci incat nu mai avem decat bani… De ce oare nu mai lumineaza stelele noaptea cararea plina de bucurie a indragostitilor? De ce oare soarele din inimile noastre si-a pierdut din stralucirea de odinioara si de ce ne e din ce în ce mai greu sa ne privim in oglinda? De ce ne e atat de teama de singurătate, de ce ne e atat de frica sa ramanem doar noi cu noi? Probabil pentru ca suntem goi pe dinauntru… probabil pentru ca nu mai bem din apa ce Tu ne-ai dat-o ori pentru ca nu mai privim la Soarele dreptatii noastre care sa ne ghideze prin pustiul vietilor.

Cand Te-am intalnit la fantana indoielilor mele si Mi-ai cerut sa bei din durerea mea, m-am temut. Am aflat prea tarziu ca nu imi cereai de fapt nimic, ca voiai doar sa imi speli cu viata Ta gandurile si faptele de praful intunericului de pe drum. Am refuzat atunci politicos si te-am trimis la altii, pe care eu ii socoteam cu adevarat oropsiti, saraci, fara sa-mi dau seama insa ca eu eram cel sarac cu duhul si fara sa inteleg ca intepatura aceea pe care o simteam in piept era de la lacrimile neplanse ale durerii din suflet si de la rugaciunile nerostite ale inimii mele obosite. Imi ofereai de fapt apa vietii, care avea putere sa transforme drumul meu fara capatai intr-unul cu rost. Am mai simtit prezenta Ta inca o data, dar stateam cu capul prea plecat sub remuscari ca sa Te vad. Am auzit numai pietre cazand in jurul meu si pasi apasati care se indreptau spre noapte. Ti-am cautat privirea printre lacrimi, dar m-am vazut prea jos, prea adanc infasurat de mizerie, macar ca Tu Te coborasesi pana langa mine si asteptai sa Te privesc… A venit apoi o vreme in care mergeam spre niciunde, gandind aiurea, cersind mila si cerandu-mi iertare de la toti necunoscutii pe care-i considerasem prieteni. Cum m-ar fi putut cineva ierta cand eu insumi nu puteam sa ma iert? Nu mai pretindeam iertare de la Tine… ma iertasesi de atatea ori si nu stiusem ce sa fac, nesocotindu-Ti cuvintele. Pe drumul spre Emaus, Te-ai apropiat insa din nou de mine, si, desi nu Te-am recunoscut de la inceput, cuvintele Tale au topit si ultima bucata de gheata care imi tinea sufletul rob.

„Acela caruia i se iarta putin, iubeste putin, dar acela caruia i se iarta mult, iubeste mult”.

Am inteles atunci ca Tu, singurul care ar fi putut sa ma condamne, ma iertai. Atunci a inceput povestea noastra de dragoste, de acolo, din moarte, pe un drum care duce la viata.

 

Anunțuri

5 comentarii la “In urma cu vreo 10 ani…

  1. Petre spune:

    Fir-ar sa fie!..Care e granita care desparte involutia de evolutie?

  2. Petre spune:

    Bine ca n-ai scris „Ereticule”!!! :))
    Era o intrebare retorica, voiam sa sugerez ca nimic nu poate sa valideze ca atitudinea ta contemporana e inferioara sau superioara celei de antart.
    Conjuncturile si experientele ne schimba pe toti, cine stie daca in bine sau in rau?..Pierdem din idealism, din puritate, din generozitate din cauza multor dezamagiri, dureri sau momente grele, castigam realism, intelepciune, poate si reticenta, frica, insensibilitate…
    Cine le poate pune in balanta?

    • ivanilici spune:

      Era sa scriu asa. 😉 Oricum, bine ca nu mi-a iesit un „Vade retro!”.
      Uite, chiar si faptul ca ai folosit „din cauza” atunci cand ai pomenit schimbarea, si nu „datorita” arata ca vorbim de ceva… negativ. Realismul si intelepciunea sunt OK, dar frica, insensibilitatea, sunt ele dezirabile? Ce viata e aceea in care ti-e teama sa nu fii inselat, pacalit, ucis etc.?

  3. Petre spune:

    Ei, na! A fi mai circumspect, mai prudent nu e totdeauna cu a fi paranoic.
    Daca vom trai permanent cu teama de rau, Raul e deja in noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s