Regatele prostesti ale adultilor si lumea fascinanta a celor mici, a micilor printi si printese


Una dintre cele mai placute lecturi ale copilariei a fost scurta lucrare a lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul Print. Cartea aceasta este una dintre cele mai cunoscute lucrari literare si se afla in topul celor mai vandute carti, fiind tiparita in peste 140 de milioane de exemplare. Pentru ca de ceva vreme ma tot bantuia un citat din cartea aceasta, am recitit-o. Daca la varsta inocenta a copilariei sau a copilariei inocente am socotit-o o povestioara draguta, care prezenta calatoria unui mic print prin Univers, acum, prin prisma anilor ce m-au trecut si prin care am trecut, perspectiva s-a schimbat. Intr-o lume impanzita de carti de auto-cunoastere, de manuale pentru o viata fericita, de tot felul de lucrari superficiale care abunda in platitudini, intr-o lume plina de oameni nefericiti care cumpara in nestire aceste carti, Micul Print este un veritabil manual de educatie.

index

Totul incepe cu o intamplare trista, al carei protagonist este un copil al carui desen nu era inteles de oamenii mari si seriosi si fusese sfatuit sa lase desenele si sa se ocupe de geografie, istorie, aritmetica si gramatica. Astfel, visul sau de a fi pictor a fost ucis inca din fasa. Copilul a crescut si s-a transformat intr-un adult care, din cand in cand, isi testa interlocutorii aratandu-le desenul sau. Si, pentru ca acestia nu intelegeau ce este reprezentat acolo, cursul discutiei era cu totul altul. Suna cunoscut, nu? Cati dintre noi au avut sansa unor adulti care sa ne incurajeze sa ne indeplinim visele? Cate dintre visele copilariei noastre au fost urmate si implinite? De cate ori, atunci cand am deschis putin usa sufletului pentru cineva care parea sa priceapa ce-i cu noi, cuvantul magic n-a fost rostit si am ales sa discutam politicos despre orice altceva, mai putin despre noi, despre ce ne framanta, despre ce-i in adancul nostru? De cate ori n-am profesat o politicoasa ipocrizie si am fost niste simpli parteneri de dialog pentru cei pe care i-am intalnit?

Episodul urmator este acela al unei aterizari fortate a unui pilot in desertul Sahara. Pilotul doarme in prima noapte acolo, pe nisip, singur si e trezit de un glascior ciudat al unul copil care-l ruga sa-i deseneze … o oaie! Dorinta copilului e implinita, dar imaginea e nesatisfacatoare, asa ca pilotul deseneaza o alta, si inca una pana cand, exasperat, deseneaza o cutie cu gauri si spune ca este o lada, iar inauntru este o oaie. Iar Micul Print este fericit. Eheee, cate poti vedea cand lasi imaginatia sa zburde!

Pilotul afla apoi ca micutul vine de pe o planeta indepartata, asteroidul B-612, asteroid zarit o singura data de catre un astronom turc pe care nimeni nu-l bagase in seama din pricina vesmintelor sale. Aflam ca asa fac oamenii mari, nu sunt atenti la ce se spune, ci mai degraba la cine spune, asta dand credibilitate si greutate celor afirmate. Iar oamenii mari mai fac ceva: nu intreba niciodata chestiuni cu adevarat importante, care definesc un om, ci sunt preocupati de ambalaj, de chestiuni cuantificabile. Nu te vor intreba cum suna glasul cuiva, ce jocuri ii plac, daca face colectie de fluturi, ci cati ani, cati frati, cate kilograme cantareste. Aceasta e lumea noastra, a celor mari, in care fiecare este o rotita fara suflet a unui mecanism care e oricand dispus sa inlocuiasca o piesa stricata. Nu e unul dintre motto-urile societatii acela ca nimeni nu este de neinlocuit? La serviciu suntem vreodata preocupati de cine sunt cei cu care lucram sau vrem sa stim DOAR daca-si fac treaba cum trebuie, fara sa ne pese daca asta le roade sufletul?

Este fascinant dialogul dintre Micul Print si floarea de care avea grija. Cand l-am citit prima data mi s-a parut amuzant si aberant. Acum pot spune ca orice barbat va gasi in cuvintele florii o asemanare uimitoare cu cele ale femeilor pe care le-a intalnit si le-a iubit.

Prima planeta vizitata este locuita de un rege invesmantat in purpura si hermina, asezat pe un tron lipsit de orice podoaba. Obosit fiind, Micul Print incepe sa caste. Regele ii interzice s-o faca, dar cand Micul Print ii spune ca a facut o calatorie lunga, regele ii ordona sa caste, porunca de natura sa-l intimideze pe baietel, care se inroseste si spune ca nu mai poate casca. Regilor le place sa dea porunci, iar pentru ei toti ceilalti sunt… supusi. De cate ori nu avem impresia ca ce e in jurul nostru trebuie sa ne serveasca si cat de usor ne lasam amagiti de iluzia puterii… Cand Micul Print ii cere regelui sa faca ceva ce necesita putere adevarata, cum ar fi sa porunceasca Soarelui sa apuna, regele e neputincios.

Urmatoarea planeta e locuita de un vanitos, doritor sa fie admirat, caruia nu-i pasa insa de cat de gol sau lipsit de sens este:

„- Ce înseamnă „a admira”?
– A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel
mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.
– Dar tu eşti singur pe planeta ta!
– Fă-mi această plăcere. Admiră-mă totuşi!”

Neintelegand de ce admiratia il intereseaza atat de mult pe vanitos, Micul Print pleaca mai departe.

Ajunge apoi la betiv, care bea ca sa uite de rusinea ca bea. Micutul e naucit si-si continua calatoria ajungand la un om de afaceri, care este atat de ocupat ca nici macar nu inalta capul atunci cand baiatul ajunge la el.

„- Bună ziua, spuse micul prinţ. Vi s-a stins ţigara.
– Trei cu doi fac cinci. Cinci şi cu şapte, doisprezece. Doisprezece şi
cu trei, cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu şapte, douăzeci şi doi.
Douăzeci şi doi şi cu şase, douăzeci şi opt. N-am timp s-o aprind. Douăzeci
şi şase şi cu cinci, treizeci şi unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane,
şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una.

– Cinci sute de milioane de ce?
– Milioane de lucruri din celea mărunte, care se văd câteodată pe cer.
– Muşte?
– Ba nu, mărunte şi care strălucesc.
– Albine?
– Ba nu. Mărunte, aurii şi care-i fac pe alde pierde-vară să viseze. Eu
însă sunt un om serios! Nu mai am timp să mă pierd în visări.
– Aha! Stele?
– Chiar aşa. Stele.

– Şi ce faci cu stelele astea?
– Ce fac cu ele?
– Da.
– Nimic. Le stăpânesc.
– Eşti stăpânul stelelor?
– Da.

– Şi la ce-ţi foloseşte dacă eşti stăpânul stelelor?
– Îmi foloseşte ca să fiu bogat. Ca să cumpăr alte stele, când cineva le descoperă.
– Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curăţ în fiecare săptămână. Căci îl curaţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanii trag folos, după cum trage folos şi floarea mea din faptul că eu sunt stăpânul lor. Tu însă nu le eşti de folos stelelor…
Businessmanul deschise gura, dar nu găsi nici un raspuns, iar micul prinţ plecă.”

Iar micutul isi continua calatoria, ajunge pe planeta locuita de un lampagiu, care se ingrijea de altceva decat de el insusi, apoi pe cea locuita de un geograf, care era foarte preocupat de a scrie despre experientele altora, fara ca el sa fi trait cu adevarat ceva.

Ultima vizitata, Pamantul, „nu e o planetă oarecare! Poţi număra pe el o sută unsprezece regi (fără a-i uita, bineînţeles, pe regii negri),  şapte mii  de geografi, nouă sute de mii de businessmani, şapte milioane şi jumătate de beţivi, trei sute unsprezece milioane de vanitoşi, adică vreo două miliarde de oameni mari.” Atatia erau atunci, prin 1943-1944. Acum sunt peste sapte miliarde. Unul dintre ei sunt eu. Uneori rege, alteori lampagiu, geograf, betiv, vanitos. Ne nastem curati, inocenti, dar, pe masura ce crestem, ce ne maturizam, pierdem contactul cu lucrurile candide si importante din viata, fara sa mai pricepem sensul a ceea ce deja avem: viata.

Intalnirea dintre Micul Print si vulpe este pilduitoare. Vulpea il convinge pe micut s-o imblanzeasca, iar „a imblanzi” inseamna „a-ti crea legaturi”, a deveni deci vulnerabili si a lasa ca altii sa devina importanti pentru noi, sa avem nevoie de ei, sa treaca din sfera generala a oamenilor, sa se transforme din ceva in cineva, sa fie fara seaman pentru noi.

„Vulpea tăcu şi se uită la micul prinţ.
– Te rog… îmblânzeşte-mă, zise apoi.
– Bucuros aş vrea, răspunse micul prinţ, numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
–  Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!
– Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
– Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu
coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine…
Şi-aşa micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
– Vai! zise vulpea… Am să plâng.
– Din vina ta, zise micul prinţ, eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci numai tu ai vrut să te-mblânzesc…
– Aşa e, zise vulpea.
– Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
– Aşa e! zise vulpea.

– Şi-atunci nu dobândeşti nimic din asta!
– Ba dobândesc, zise vulpea, datorită culorii grâului.
Şi se duse înapoi la vulpe.
– Rămâi cu bine, zise el…
– Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă:  Limpede  nu  vezi  decât  cu  inima.  Ochii  nu  pot  să  pătrundă-n  miezul lucrurilor.

–  Oamenii  au  dat  uitării  adevărul  acesta,  zise  vulpea.  Tu  însă  nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.”

Cum ar fi ca eu, adult, sa-mi traiesc responsabilitatile ca un copil? Ar putea fi realitatea vietii mele schimbata de un nou mod de a vedea lucrurile? Cum ar fi sa vad totul cu ochii inimii? E ceva in exprimarea aceasta care ma duce cu gandul la o intalnire celebra, cea dintre Iisus si Nicodim, in timpul careia are loc urmatorul dialog:

„Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?  Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.” Adica: „daca nu te intorci la starea initiala in care ai fost creat… nevazutul care misca ce se vede…. nu poti intra in imparatie… omul care se formeaza inauntru este modelat de ceva ce nu poti vedea si atinge – Duhul – si se face viu”.

Poate ca ochii nostri ar putea vedea altfel si lucrurile pe care le socotim importante ar pali in vreme ce altele s-ar ridica la suprafata. Poate ca viata noastra s-ar re-face si s-ar re-ordona in jurul iubirii.

„- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinţ, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină… şi tot nu găsesc ceea ce caută…
– Nu găsesc, i-am răspuns.

– Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă…
– De bună seamă, i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
– Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!”

images

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s