Eu si cu mine – despre singuratate


Sa tot fie de-atunci zece ani. Aveam chef sa dau reset vietii mele si cel mai bun lucru de care m-am socotit capabil a fost sa ma intorc la scoala. Asa ca am plecat de acasa, fara sa cer sfatul cuiva, m-am dus sa dau examen, am fost admis si, peste cateva saptamani eram deja in alt oras gata sa o iau de la zero. Plecasem fara niciun ban in buzunar, doar cu promisiunea unui serviciu. Mult sub standardul meu, mult sub ceea ce eram obisnuit sa am din punct de vedere financiar. Dar nu-mi pasa. Voiam doar sa o iau de la capat.

Lucram de la 9 la 17, iar seara fugeam la cursuri. Locuiam singur, intr-o camera dintr-un apartament al firmei la care eram angajat. Fara televizor, fara radio, fara calculator (pe care am reusit sa-l aduc abia dupa vreo luna si jumatate). Eram SINGUR. Cu adevarat singur. Nimeni nu ma stia si nu stiam pe nimeni. Cum a fost? Pai, ca si cum ti-ar fi foame intr-un loc in care a-ti fi foame e rusinos.   Bucuriile mele erau legate strict de scoala si de iesirile cu colegii si unul dintre profesori. Nimic insa din orasul acela nu era al meu. Niciun om nu-mi era cunoscut, toti imi erau straini.

Plecasem de acasa si refuzam constant aproape orice contact cu oameni, locuri sau amintiri ce m-ar fi putut aduce in trecut. Voiam sa uit tot si sa deschid un capitol cu totul nou. In naivitatea mea, chiar crezusem ca se poate. Si, pentru cateva luni, am avut impresia ca am reusit. A urmat insa un moment de criza, un test si am descoperit ca nu schimbasem decat decorul, fugind de mine. In ceea ce credeam ca va fi un auto-exil curativ, gasisem de fapt scuza perfecta pentru a ma pastra cu aceleasi tare. Cu greu mi-am revenit dupa criza si foarte dificil mi-a fost sa inteleg cat de dificil este sa te ierti. Si cat de duri iti sunt demonii. Demonii aceia care-ti sunt dragi, aceia pe care i-ai hranit, aceia de care ai devenit dependent. Aceia care stiu sa se revolte tocmai atunci cand crezi ca i-ai ucis. Si atunci, in suferintele tale, descoperi cum e sa fii cu adevarat singur. Pentru ca nimeni nu poate intelege cu adevarat ce simti, pentru ca nimeni nu poate simti durerea ta, nimeni nu iti poate lua durerea. Esti singur cu ea si trebuie s-o traiesti, sa simti cum iti inunda sufletul, s-o simti in fiece clipa necesara si sa lupti. Sa lupti cu tot ce ai, cu tot ce esti. Si s-o faci singur si demn. Fara lamentari, fara fals eroism, fara cenusa in cap pentru a crea impresia unei penitente. Si tot in suferinta poti experimenta eliberarea.

Am intalnit foarte putini oameni care inteleg nevoia de singuratate. Traim intr-o lume ce ne vrea conectati si care ne vrea neaparat gregari, care tine sa ne stranga laolalta strivindu-ne individualitatea, care vrea sa ne stie ocupati, care vrea sa ne spuna cum sa ne petrecem timpul liber, care vrea sa ne distreze intr-atat incat sa ne sminteasca.

Iar eu, desi sunt momente in care doare de-ti vine sa urli, eu iubesc singuratatea. Iubesc momentele acelea in care, fara absolut nimeni in jur, pot sa stau linistit si sa ma gandesc la mine, la ale mele, sa-mi rumeg ideile, sa-mi cant cantecele, sa-mi rad rasul ori sa-mi plang plansul. Sa las sa creasca radacinile ideilor, sa ud brazdele planurilor mele, sa rostesc injuraturile pe care nu le-am rostit catre cei care le merita, sa-mi fac curaj sa multumesc acelor ce m-au ajutat si sa cer iertare acelor carora le-am gresit, sa iau o „oglinda” si sa ma dezbrac in fata ei fara a ma gandi ca ma vede sau nu cineva, sa ma analizez in toate nuditatea, sa ma … disec. Si-apoi sa ma incarc cu energia necesara pentru a merge mai departe. Pentru a trai, din nou, printre oameni. Care traire, de multe ori, iti poate arata ca singur cu adevarat, esti doar printre ei. In singuratate te regasesti, in singuratate te refaci, in singuratate te poti vindeca, in ea te poti innobila.

Iar daca rezultatul trairii in singuratate e, uneori, nefericirea, nu-i nimic. Ma prefer asa: nefericit, neimplinit. Caci n-as putea trai prea mult in cusca. In norme impuse de altii, norme pe care le-am acceptat constient sau nu. Asa ca voi alege oricand sa-mi eliberez sufletul retragandu-ma in lumea mea si zavorand poarta, ca nu cumva sa se strecoare cineva sa-mi tulbure linistea, stricandu-mi astfel fragilul echilibru interior si aducand, inevitabil, tristetea pe care n-o doresc…

Anunțuri

4 comentarii la “Eu si cu mine – despre singuratate

  1. Petre spune:

    Cumplita dilema: nefericirea (ca rezultat al solitudinii) sau tristetea (provocata de cel de alaturi)?..

  2. Andra spune:

    Nu ma mai satur citindu-te. Iti multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s