Iluzii desarte…


Adriana. Parca asa o cheama. Sau cel putin asa se prezinta. Dupa ce usa grea, metalica, a apartamentului de la etajul trei se deschide, intri in hol si o poti vedea. Si atunci iti intinde mana ei subtire zambind seducator-studiat. Te invita apoi in camera ei de lucru. Politicoasa te intreaba daca vrei sa-ti aduca ceva de baut si te roaga sa te faci comod.

Cristi. Parca asta-i numele lui. Sau asa se prezinta. Nu tuturor, ci doar unor fete. Inainte ca usa sa se deschida, nici nu stie ce are in minte. Cand intra in locuintele fetelor, le zambeste timid si abia asteapta ca ele sa-i intinda mana pentru a simti textura pielii lor. Le urmeaza apoi in camera de lucru.

Adriana. Crescuse intr-un oras a carui istorie te invita sa-l vizitezi, insa imaginea romantica pe care o ai in minte atunci cand il vizitezi e rapid descompusa de realitatea dura care te loveste. Pastreaza un farmec aparte doar o parte a unui cartier, cateva strazi si unele cladiri vechi. Plimbandu-te iti poti compune o poveste frumoasa, mai ales daca te folosesti si de descrierile celor care-l locuisera in urma cu o suta de ani.

Cristi. Se nascuse intr-o urbe ceva mai mica decat locul de obarsie al Adrianei. Atras insa de naturaletea vietii de la tara, intre multimea de blocuri se simtea strain. Nu apartinuse niciodata orasului. Isi ducea traiul acolo. Pentru ca viata si-o proiecta altfel. Si o traia doar in minte si-n suflet. Printre multimea din oras, dar departe de ea. Intre cele cateva sute de mii, dar singur. Cea mai mare parte din ce era fermecator fusese distrus de comunisti. Gasise in adolescenta cateva stradute cu case vechi, frumoase si se plimba pe ele atunci cand voia sa se elibereze.

Cand Cristi o sunase pe Adriana, i se paruse ca detecteaza o nota de tristete in glasul ei. O sunase pentru ca voia sa fie una cu ea, desi nu vazuse nicio imagine a ei. O sunase sperand ca, de data asta, sa aiba parte de ce isi dorea. E ciudat sa cauti la straini ceva ce nici tu nu stii. Pentru ca nu stia. Avea el niste vagi strafulgerari de lumina in intunericul ce-i inconjurase sufletul, dar nu suficient pentru a vedea clar. Iar curajul, da!, curajul de a se opri din toata nebunia vietii lui si a face ordine in ganduri ii lipsea cu desavarsire. Dupa ce o auzise pe Adriana, se gandi pret de cateva minute daca sa o viziteze sau nu. Cu inima indoita o suna din nou si ii confirma intalnirea. Zece minute mai tarziu suna deja la usa. Usa care se deschise rapid. Intra, o saluta, facura prezentarile cu numele „de scena” si o urma. Se aseza pe pat, la oarece distanta de ea. In timp ce se derula conversatia aceea politicoasa si foarte formala, o privea cu atentie si, dupa cateva minute se opri si o intreba:

– Auzi, de ce dracu’ faci tu chestia asta???

– Adica? intreba ea zambind.

– Da. Ma uit la tine si nu pricep cum de faci tu asta. Sa nu ma intelegi gresit. Aceeasi intrebare mi-o adresez si mie. Sau, mai bine zis, mi-o adresam si mie in urma cu ceva ani.

– Tu???

Figura ei facea toti banii: un amestec de gingasie, inocenta, seductie, mirare.

– Exact. Nu cred ca te-ar interesa insa prea mult cum am ajuns eu in situatia aceea si cum m-am oprit si ce-a urmat dupa. Nu.

Adriana isi intinse mana dreapta catre mana lui stanga, i-o atinse si incepu sa-l mangaie. Era o copila de vreo 22 de ani, inalta, slabuta, frumoasa. Si atunci orice gand carnal al lui Cristi fu spulberat. Intelese rapid ca nu putea sa o trateze ca pe o simpla bucata de carne care putea sa-i satisfaca nevoile. Bine, impropriu spus nevoi. Si incepu sa discute degajat cu ea. Si minutele treceau si se rasturnau in ore, care si ele treceau rapid. Vreo patru. Atat durase prima intalnire a lor. In noaptea aceea nu dormise prea bine gandindu-se la ea. Simtea ca e posibil sa se indragosteasca. El! Tocmai el care nu mai simtise fiorul acesta de atat de multa vreme. Care nu mai vibrase in prezenta unei femei de ani de zile. Dupa cateva zile o suna din nou pentru a-i spune ca vrea doar sa-i lase ceva, un mic cadou. Odata intrat acolo, incepu sa se fastaceasca si, desi avea de gand sa nu stea mai mult de cateva minute, o urma in camera ei si statura impreuna vreo noua ceasuri. Il sunasera parintii, sefii, colegii, dar el nu raspunsese nimanui. Intrase intr-o lume vrajita. Se bucura ca e viu si vibrant. Iar sarutarile ei… atingerile ei… Pleca de acolo vesel. Dupa cateva ore insa, veselia lasa locul unor temeri: daca nu ma vrea? daca joaca un rol? daca ma voi indragosti si ea ma va rani? daca nu va vrea sa renunte la ce face? ma va durea s-o stiu si cu altii? Negresit, urma sa lamureasca toate astea in timp. Si, neaparat, trebuia sa o sune. Pentru ca deja ii era dor de ea.

Dupa vreo alte cateva intalniri, simti ca ea vrea sa faca dragoste cu el. O opri si-i spuse: „Te rog doar doua chestiuni: sa nu faci nimic din ceea ce nu simti si sa nu fugi.” Pentru ca de asta se temea cel mai tare: ca ea va fugi. Si, daca pana in momentul unirii lor ar fi suportat destul de usor plecarea ei, dupa i-ar fi fost cu mult mai greu. Si Adriana i-a promis ca nu va fugi de el. In timp ce se tineau in brate dupa ce se oferisera unul celuilalt, Cristi n-a putut sa nu observa lacrimile ei. Insa n-a spus nimic. Iar din gura ei n-a auzit decat atat: „ma simt foarte bine cu tine”. Se sunau zilnic si se intalneau cel putin de doua ori pe saptamana. In fiecare ocazie intrau intr-o lume a lor in care nu mai exista nimeni si nimic. Erau ei si atat. Se descopereau atat de asemanatori, incat el se sperie intr-o zi intr-atat incat hotari sa plece si sa nu mai stie nimic de ea. Sa nu-i mai adreseze niciun cuvant. Sa n-o mai vada nici macar o data. S-o „omoare”. S-o „omoare” si s-o ingroape intr-o groapa adanca de tot si apoi sa toarne beton in groapa aceea. Se plimba pe strazi gandindu-se la cat de  mult se atasase de ea si la cat de trista i se parea viata fara ea. Se aseza pe o banca si-si inchipui cum ar fi o zi insa cu adevarat fara ea. Si inima incepu sa-i bata mai tare si simti ca-l ia cu lesin si nu mai poate respira. Mana stanga ii amorti si se sperie foarte tare. Era constient ca era indragostit pana peste urechi. Nu stia daca o iubeste inca, insa era clar ca-i intrase pana in adancurile sufletului. In afara intrebarii de inceput, n-o intrebase niciodata nimic despre ce facea, evitand sa o duca in zone in care nu s-ar fi simtit confortabil. Voise s-o cunoasca si atat. Pe ea dincolo de spatiul acela in care-si desfasura activitatea. Pe omul din spatele mastii afisate pentru clienti. Si asa se trezi incapabil sa se distanteze.

Timp de cateva luni, Cristi fusese cel mai fericit om, iar orele petrecute impreuna cu ea erau momentele de maxima implinire pentru el. Toate pana intr-o zi cand ea intelese ca, desi initial ii spusese ca nu vrea nicio relatie cu un om pe care-l cunoscuse in mediul acela, intre ea si el era deja ceva ce parca nu putea controla. Simtea nevoia sa-l vada, sa-l auda, sa-l atinga. Tanjea dupa atingerea lui, dupa vocea lui, dupa sarutarile lui. Dupa el. Dupa ochii lui calzi, dupa zambetul sau, dupa „grasul ei mumos”… Si, pentru ca inca nu dorea sa renunte la activitatea ei, desi era constienta ca putea trai lejer langa el si ca el ar fi ajutat-o sa investeasca tot ce castigase astfel incat sa nu fie nevoita sa se mai intoarca vreodata la lumea aceea, alese sa se raceasca fata de el. Era si ea speriata. Ii era teama ca, intr-o zi, cand nu aveau sa se inteleaga la fel de bine, el o va rani amintindu-i trecutul. Avea momente in care ar fi vrut sa se aseze in fata lui goala, sa-si deschida sufletul cu totul, sa dea glas neimplinirilor, umilintelor, viselor ucise in fasa, rusinii, iubirii ce-o simtea pentru el… Insa meseria asta, sau cum s-o numi, o facuse extrem de neincrezatoare in oameni. Asa ca, pentru el, care avea o intuitie incredibila si o deosebita capacitate de a citi in ochii oamenilor, ultima intalnire fu crunta. Intelese inca de la inceput ca va fi ultima data cand o va vedea si incerca sa-si faca iesirea cat mai rapid si mai demn. Dupa nici macar o ora, pleca. Si, in timp ce mergea plangand prin ploaie, intelese ca, pentru unele femei, e mai usor sa-si deschida picioarele in fata unui strain care plateste decat sa-si deschida sufletul in fata unui om care le iubeste…

Anunțuri

25 comentarii la “Iluzii desarte…

  1. Petre spune:

    Deadea Ivan, esti teribil…as fi tentat sa scriu „ca de obicei”, dar ma abtin…Povestea e foarte frumoasa si neobisnuita sub aspectul temei (sincer, singura mea critica e legata de fraza de final; ii inteleg perfect mesajul, dar o preferam ceva mai subtil exprimata).

    • ivanilici spune:

      Nea Petre, „teribil” de cum, bre? 🙂
      Fraza finala poate fi o concluzie sau, poate, o constatare: trista si dura, asa cum e, uneori, realitatea. Iar subtilitatile risca, de multe ori, sa rateze sensul.

  2. Petre spune:

    Teribil de…teribil?..-:)
    De acord, subtilitatile risa sa rateze sensul…E scrierea matale, iti respect cuvintele…Dar eu, spre exemplu, dupa ce am scris de iubire, vise sfaramate, lacrimi etc., nu pteam scrie atat de frust…Spre exemplu, as fi zis: „…înţelese că unele femei îşi pot vinde mai uşor trupul unui străin, decât să-şi deschidă sufletul unui om care le iubeşte”.
    Şi, mergând pe idee, crezi că eroul nostru (imaginar, desigur…) se simţea mai fericit dacă Adriana îşi deschidea sufletul în faţa lui, dar nu pentru că-l iubea, ci era doar o problemă de încredere (era doar un frate, duhovnic etc.)?..

  3. ivanilici spune:

    As fi scris si eu cum spui matale, insa … ideea era de deschidere si scindarea trup/suflet.
    Eroul poate ca s-ar fi simtit mai fericit chiar si fiindu-i un confesor, desi e greu de crezut ca, dupa ce se intamplase intre ei s-ar fi ajuns la asa ceva: ei chiar se iubeau. Si, de cele mai multe ori, cel mai departe iti sunt oamenii pe care i-ai iubit.

  4. Petre spune:

    Chiar crezi ca atunci cand o femeie isi deschide sufletul, te si iubeste?..Crezi ca daca ii esti confident, ii esti si iubit? Bine, ideal asa ar fi, insa..Din propria si trista experienta, as zice ca nu…

  5. ivanilici spune:

    Departe de mine credinta asta. Nu, nu. Doar ca povestea celor doi era una in care se indragostisera, nu doar isi faceau confidente. Iar ea, dupa cum scriam, avea momente in care ar fi vrut sa-si deschida sufletul, dar n-o facea de teama, desi era constienta ca-l cam … iubea. Foarte, dar foarte rar se intampla ca iubitul/a sa fie si confidentul/a.

  6. Petre spune:

    Stii care cred ca e problema? Ma tem ca daca ii devii confident, asta cam exclude iubirea…Si e al dracului de nasol! 😦

  7. ivanilici spune:

    Nu neg ca e posibil sa existe teama asta: „daca ar sti cu adevarat ce-i in inima mea, ar suferi profund si nu vreau sa aiba vreun bagaj negativ”. De aici si alegerea: fie iubit/a, fie confident/a.
    Si, da, cred ca doare cumplit sa iubesti, sa fii socotit de incredere, fara a fi iubit inapoi.

  8. Petre 1 spune:

    Nea Ilici, facusi ce facusi si ma pusesi in fata faptului implinit: gata, ma bag si eu pe blogul matale
    Legat de intimplarile povestite mai sus, parerea mea este ca ar trebui sa mai iei in calcul inca un aspect: multe din fetele astea sufera (si aici nu cred ca exagerez) de un soi de labilitate psihica, iar unele chiar recunosc faptul ca „meseria” le-a cauzat niscaiva probleme la „mansarda”.
    Nu sustin ca este cazul fetei respective, dar ti-o spun pentru ca in prezent trec printr-o situatie asemanatoare…
    Stiu, acum ai tot dreptul sa ma cataloghezi drept „copil batrin”…
    Nasol este faptul ca lucrurile se schimba la 180 de grade la ele dintr-o data, fara nici o explicatie pertinenta…
    In final asta este, cine face ca noi, ca noi da pateasca…
    Tinem legatura!

  9. ivanilici spune:

    Mr. Petre1,

    ma bucur ca ne intalnim si in spatiul asta.
    Acum, revenind la „oile” noastre, asa cum sunt putini medici capabili sa se detaseze complet si sa trateze omul ca pe un pacient, fara a se implica emotional si fara a fi afectati de suferinta, la fel sunt putine, foarte putine cele care pot sa treaca printr-o asemenea perioada fara sa aiba de suferit. Foarte putine. O asemenea „indeletnicire” iti poate zgudui serios sistemul de valori, increderea in oameni, increderea in tine si te poate predispune la abuzuri serioase. Crizele de mizantropie pot fi rapid uitate si pot aparea episoade in care femeia respectiva se agata cu disperare de cate un om care le acorda atentie. Pentru ca apoi, de teama ca-l vor pierde, sa-l respinga ele mai intai. E complicat. Cred insa ca nu toate „cazurile” sunt irecuperabile, insa n-am auzit vreodata ca o femeie care a practicat prostitutia sa faca psihoterapie dupa ce s-a lasat.

    • Petre 1 spune:

      Nea Ilici, in primul rind, te asigur ca sentimentul de bucurie e reciproc.
      In al doilea rind iti urez ca ochisorii matale sa se „clateasca” la greu cu imagini, locuri si – de ce nu? – fete cit mai frumoase pe acolo pe unde hoinaresti!
      „Revenind la oile noastre” – ca sa te citez – in primul rind la treaba cu medicii situatia sta exact invers dupa mine.
      Adica mai rar intilnesti un medic pe care sa-l simti cu inima alaturi de pacient, daramite sa mai si sufere pentru suferinta acestuia…
      Dar ma rog, asta era „offtopic”…
      Cit despre „fete”, intr-adevar, probabil ca si ele sufera intr-un fel la un moment dat, avind o astfel de relatie.
      Problema crizelor de mizantropie este putin exagerata in viziunea mea. Majoritatea, din cite stiu eu, au un cerc de prieteni cu care ies, se mai distreaza din cind in cind, ba mai mult, unele accepta chiar sa participe la intilniri cu cei cunoscuti in mediul de lucru.
      Deci, socializeaza! Poate nu toate, dar majoritatea da!
      Ce nu am inteles eu din rationamentul tau este de ce atunci cind ti se ofera atentie, grija, etc., mai intai sa arati interes si eventual sa te „agati” de persoana respectiva asa cum te-ai exprimat tu, ca mai apoi sa-l respingi „de teama ca il vei pierde”(???).
      Poate o avea o logica si ti-as ramine recunoscator daca mi-o dezvalui si mie…
      Personal, mi se pare ca e si un fel de joaca de-a soarecele si pisica in care pisica ii mai arde cite o labuta peste ochi bietului soricel, dupa care il mai lasa nitel, si tot asa. Eventual pisica se si amuza de ameteala soricelului…
      Deci, tot un soi de labilitate psihica amestecata poate cu o usoara doza de sadism.
      In rest, de ce sa refuzi o persoana care dupa ce trece „n” teste demonstreaza ca nu are decit bune intentii?
      In alta ordine de idei mai toate sustin ca s-ar lasa si maine de ocupatia respectiva, se pling de suferinta si injosirile la care sint supuse, dar cind vine vorba de fapte concrete sau macar de a incerca sa revina la o viata normala, parca dracu’ le trage inapoi.
      Intr-adevar, asa cum ai spus, e complicat…
      Te mai astept sa mai dezbatem in masura in care vei avea timp pentru asa ceva, pina atunci iti urez relaxare placuta!

      • ivanilici spune:

        Petre1,

        cercul ala de prieteni e un cerc de cunostinte mai mult. E o diferenta notabila intre cei cu care poti iesi la o bauta si cei carora te poti confesa.

        De ce ar respinge o relatie? Pai, unii oameni vor sa detina controlul pana la capat. Or, in iubire, alegi sa fii vulnerabil, investesti, te investesti, iti asezi uneori sufletul tocmai in varianta sa nuda. Si daca totul se rupe cu ce ramai? Cu o durere crunta. Si cine vrea sa sufere? Nimeni.

        Iar povestea asta cu „lasatul”… o viata in care te tarasti pe burta te face sa crezi ca esti bun doar de asa ceva, iti taie aripile, te mutileaza.

  10. Petre spune:

    Explicatia pentru lipsa lor de fermitate in ceea ce priveste retragerea din breasla ai dat-o chiar matale scriind „parca dracu` le trage inapoi”; sa nu uitam ca „banul e ochiul dracului”…
    In alta ordine de idei, strict stilistic vorbind, mi-a placut metafora cu soricelul si pisica, e foarte frumoasa, dar mult prea candida in raport cu cinismul (si absurdul) situatiei descrise.
    Si, banuiesc, Ivan Ilici a avut in vedere un alt sens, putin mai nuantat, al termenului de „mizantropie”. Ca socializeaza prin cluburi sau „o ard” ore in sir sporovaind despe Bote pe cartelele diverselor companii de telefonie mobila e una, dar profunda, reala si crunta lor mizantropie consta in aceea ca refuza sa impartaseasca sperante, idealuri sau planuri cu acela care le iubeste si care le-ar putea sprijini sa si le transforme in realitate.

  11. Petre spune:

    Fir-ar dracu` al dracu` si capul meu de om prost!.. :))

  12. ivanilici spune:

    Of, of, of si iara of! Cum stai cu lectura, maestre? 🙂

  13. Petre spune:

    Am citit primele zece pagini si m-am inspaimantat…Si stii de ce?..Ma tem teribil sa nu imi intalnesc acolo propria imagine…Sper sa pot continua…
    Sa pot continua sa citesc…sa pot continua sa traiesc fara sa ma „mizantropizez” mai mult decat sunt…

  14. ivanilici spune:

    Si pe mine m-a speriat. Zdravan, nu gluma. Insa… am continuat. Spor!

  15. Petre 1 spune:

    Dragilor, imi pare rau dar va trebui sa va contrazic pe amindoi… Stiu ca ma „risc”, dar ma maninca degetelele si trebuie s-o fac…
    Pai atunci ati folosit gresit termenul. Conform DEX mizantrop reprezinta o persoana inchisa in sine, introvertita, care nu agreeaza sa socializeze, etc, nu am citat mot a mot DEX-ul, dar in principiu cam asta e definitia…
    Refuzul de a impartasi idealuri, sperante sau planuri (nea Petre, observi ca te-am citat) cu persoana care le iubeste, refuzul mainii intinse pentru a le „extrage” din mizeria in care se „balacesc”, toate aceste eu nu le pot denumi ca „mizantropie”.
    Mai degraba prostie (acum o sa ma luati la suturi ca sint prea dur), mai degraba probleme psihice (intr-adevar poate o vizita la psihiatru sau macar un psiholog n-ar strica – dar cine sa le convinga??) dar in nici un caz „mizantropie”.
    Buuun, ne contrazicem pe termeni, dar am uitat de esenta…
    Mizantropie sau nu, problema e DE CE apare o asemenea atitudine?
    Cred ca asta ar fi important de elucidat, daca vreuna din domniile voastre ar fi dispusa sa ma lumineze si pe mine…!
    De ce sa fugi de bine, repet in situatia in care ai testat de nenumarate ori persoana respectiva si te-ai convins de seriozitate, sentimente, etc.?
    Mai pe scurt hai sa lamurim cauza si nu efectul!
    O sa-mi spuneti probabil ca meseria le-a facut sa-si piarda increderea in oameni…
    Nu tine, daca ar exista o reala dorinta de a abandona aceasta mocirla, ar putea macar sa incerce…
    Scriind aceste rinduri mi-a venit o idee: poate ca majoritatea sint caractere slabe, poate multe pot fi definite ca lipsite de caracter si astfel prefera o viata traita in genunchi dar care le aduce o anumita stabilitate financiara, in detrimentul unei vieti normale dar care e foarte posibil sa nu le aduca aceleasi satisfactii materiale.
    Sau poate ca prefera sa depinda de 30 de clienti si de niciunul decit sa isi asume obligatiile ce ar decurge dintr-o relatie normala cu un singur barbat…
    Ma rog, cauzele sint multiple si de aceea va rog sa va dati cu parerea!

  16. ivanilici spune:

    Mr. Petre 1,

    mizantropia poate imbraca mai multe forme. Poti fi intre oameni, poti discuta, poti rade cu ei, ii poti chiar ajuta, dar, in acelasi timp, poti profesa o ura intensa, viscerala. Meseria le schimba? Poate ca nu le schimba, poate ca doar le potenteaza ceea ce deja exista. Sau poate ca s-au obisnuit atat de mult sa fie tratate ca simple obiecte, incat nu concep ca un om le poate vedea si altfel.
    De ce sa fugi de bine? Pare absurd, dar te si poti obisnui cu binele. Si, uneori, gandul ca nu-l mai poti avea, e paralizant. Iti poate induce o spaima teribila si preferi sa nu te apropii de el, preferi sa nu-l cunosti decat sa-l stii si sa nu-l mai ai. Si apoi, in cazul unor femei cu un asa trecut, nu cumva spaima ca, odata intalnit un om care iubeste, iarta si vindeca, ar putea sa piarda controlul vietii lor? Pentru ca, mereu, iubirea ar trebui sa cucereasca, sa vindece si sa darame ziduri. Iar viata fiecaruia, buna sau rea, se afla la un anume grad de confort, de siguranta. E ceea ce stii, ceea ce cunosti, ceea ce crezi ca poti controla. Sa schimbi radical tot cere curaj. Si poate ca nu-l au. Poate ca nu-l avem.

  17. Petre spune:

    Din nou, fir-ar dracu`al dracu`, de ce mama lui sa nu poti concepe ca un om sa te vada altfel decat ca pe un obiect?!..
    Acum, vorbesc ca Stan-Patitul, cu ani in urma am trecut si eu printr-o experienta in care mi-a fost greu sa ma conving ca o femeie poate vedea in mine dincolo de aparente, dar m-am riscat si, pe termen scurt, am castigat. Deci se poate…
    Prin prisma ocupatiilor dumnealor, poate ca intr-adevar, isi pierd profund increderea in barbati, in capacitatea acestora de a se implica intr-o relatie „a la long”, sau chiar pour toujours.
    Fratilor-cumnatilor, se uita un lucru important: noi, cei care ne lasam fermecati de aceste zeite, suntem cei care investim multa incredere…In ceea ce ma priveste, eu am trufia de a afirma ca sunt pregatit psihic sa trec peste toate riscurile viitoare generate de actuala ei indeletnicire, dar am nevoie sa mi se si ofere…
    Nu vreau acum sa particularizez prea mult discutia, insa sunt constient ca situatia mea ridica si alte dificultati, chiar insurmontabile, deci vina este in principal a mea…

  18. Petre spune:

    Meditatia de noapte a mai generat o idee pe care ma grabesc sa v-o imparasesc…Scria mai sus tizul Petre1: „Sau poate ca prefera sa depinda de 30 de clienti si de niciunul decit sa isi asume obligatiile ce ar decurge dintr-o relatie normala cu un singur barbat…”
    Fratiorii mei, nimanui nu-i place sa depinda de altcineva, toti ne dorim libertate, independenta etc. Dar stiti voi care este singura situatie in care ne dorim sa fim „ai cuiva”, ne abandonam…iubirea, bre!
    Or, daca dragoste nu e, nimic nu e. Si hai sa fim cinstiti cu noi insine: ne-am simti (psihic) foarte confortabil stiind ca o femeie sta cu noi doar de dragul confortului financiar, ca sentimentul care o tine langa noi nu e cel erotic, ci, cel mult, unul de recunostinta (daca nu cumva lipseste si asta, fiind doar pragmatism frust)? Nu am cataloga-o la fel de aspru precum pe fetele care se vand cu ora?..
    Devin un elefant bolnav de mizantropie si cinism!..

  19. Petre 1 spune:

    Coane Petre, chapeau bas, cu ultimul post ai pus punctul pe „i”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s