Un copil cu sindrom Down si solutia religioasa


Pe langa stirile legate de contra-performantele elevilor la examenul de bacalaureat, circula zilele acestea si una despre reusita unui baiat cu care viata n-a fost prea darnica. Pe scurt: Mihai Mocean s-a nascut cu sindrom Down. A avut insa sansa unei mame extrem de tenace care i-a acordat atentia necesara si a incercat sa-i ofere cat mai multe sanse. In ciuda statisticilor. In ciuda greutatilor. Contra prejudecatilor. Impotriva unui sistem educational care nu stie si, de foarte multe ori, nu vrea. Impotriva unor oameni plini de rautate si extrem de comozi.

La sfarsitul clasei a X-a, mama lui Mihai, impinsa oarecum de conducerea liceului greco-catolic „Inochentie Micu”, a inceput sa caute, cu infrigurare, o alta scoala pentru baiatul sau. Si a gasit-o: liceul teologic adventist „Maranatha”. Unde copilul a fost acceptat fara comentarii si unde toti s-au purtat admirabil cu el. Pentru ca, atunci cand e practicat, crestinismul nu poate avea alt rezultat decat iubirea de oameni si vindecarea sufletului.

Intr-o lume din ce in ce mai secularizata si care pretinde ca implicarea religiei sa fie din ce in ce mai redusa, o lume in care toleranta e un prilej excelent pentru indiferenta, inca mai cred ca un crestinism intors la puritatea din vremea apostolilor sau, dupa cum spunea parintele Scrima, un crestinism intors in catacombe poate fi o solutie. Oameni trimisi de Dumnezeu sa realizeze nu imposibilul fizic (cum ar fi sa ridici cu mainile goale un bloc de marmura), ci pe cel moral: sa-ti iubesti vrajmasul, sa intorci obrazul, sa dai si camasa celui care ti-a luat haina, sa mergi inca o mila cu cel care te-a silit sa mergi una.

E crestinismul acela care iubeste pe cei ce nu-i iubeste nimeni (desi urasc ceea ce ei fac), care invata pe cei pe care nimeni nu vrea sa-i invete, care se apleaca spre acei respinsi de lume, care merg acolo unde nimeni nu vrea sa mearga, care vede acolo nu intunericul e cel mai mare, care misca muntii din loc, care vindeca sufletele zdrobite, care sparge ziduri si rupe bariere creata de ura si falsa toleranta.

E crestinismul predicat de (C)Hristos pe care-L admir, dar pe care n-am curajul sa-L urmez…

Si inca ceva: cred ca o societate e cu atat mai civilizata cu cat stie sa aiba grija de cei care nu se pot ingriji singuri. Iar asta se face, in primul rand, integrandu-i.

Anunțuri

7 comentarii la “Un copil cu sindrom Down si solutia religioasa

  1. Petre spune:

    Felicitari lui Mihai Mocean!
    Felicitari si tie, deadea, pentru tema propusa!
    Desi, asa cum stim, eu inteleg subiectul ceva mai bine decat multi din ceilalti cititori ai lu`matale (sau, poate tocmai de aceea), voi fi putin, ca de obicei, carcotasul de serviciu…
    Daca vrem sa ii integram pe acesti oameni printre noi, nu cred ca solutia optima e o institutie de invatamant aparte (indiferent ca e laica sau organizata de un cult), decat atunci cand situatia o impune (ma refer la deficiente senzoriale sau cognitive, care ar necesita metode de predare adaptate).
    In masura in care acesti copii exceptionali nu sunt aruncat in oceanul vietii, cu toate riscurile lui, bagajul de cunostinte acumulat in institutii speciale nu foloseste la mare lucru, poate doar pentru multumirea lor sufleteasca.

  2. ivanilici spune:

    Dragul meu,
    nici prin cap nu-mi da sa am o alta parere decat dumneata in acest caz.
    Sunt total de acord ca trimiterea intr-o scoala pentru copii cu nevoi speciale NU e o solutie general valabila (imi amintesc cu mare neplacere o vizita la o „scoala ajutatoare” inainte de 1989), ci poate fi aplicata DOAR in cazul acelor copii care au sanse extrem de reduse de a invata ceva in sistemul „normal”, necesitand atentie sporita si metode speciale.
    Cand vorbim insa de oameni care pot asimila, procesa si aplica informatiile primite, e clar ca toti acesti copii TREBUIE (cu TOATE riscurile) ajutati sa se integreze in societate. E, uneori, placut sa te simti parte din lumea asta. Stau si ma gandesc insa ca, natura contemplativa fiind, eu am invatat sau invat pentru multumirea mea sufleteasca, sa nu mor prost, sa mai inteleg cate ceva din ce se intampla in lumea asta.

    O mentiune mai fac: liceul absolvit de Mihai nu este o instutie educationala pentru copii cu nevoi speciale. E un liceu teologic, cu profesori si elevi care si practica ceea ce predica.

  3. fireplace spark spune:

    Acum ceva ani am fost voluntar al unui Ong.Unul dintre cele mai dragi proiecte din care am facut parte a fost cel pentru integrarea copiilor cu sindromul Down in societate.Pot spune ca mi-a fost dat sa cunosc cele mai blande si afectuoase fiinte.In ciuda „piedicilor” date de acest sindrom, in ochii acestor copii am vazut puritate, dorinta de a reusi si talent.Se implicau in activitati de tot felul, erau avizi dupa cunoastere, dupa socializare.
    Sunt oameni cu nevoi mai speciale,dar principala lor nevoie e atentia si rabdarea.Majoritatea din ei cred ca se integreaza cu usurinta in orice colectiv daca primesc putin suport.Nu ar trebui sa ne mire o astfel de stire ci ar trebui in masura in care putem sa contribuim la inmultirea stirilor de acest fel!
    Uneori sunt o visatoare si o optimista,dar stiu ca totul se poate realiza cu putina munca si fara sa asteptam neaparat ca unele institutii sa contribuie… 🙂

  4. fireplace spark spune:

    In ceea ce priveste „solutia religioasa”, din pacate de multe ori aceasta pare sa fie singura speranta. Si chiar si asa e bine sa stim ca fiecare din noi, fie ca suntem cu nevoi mai speciale, fie ca suntem mai buni sau mai rai avem „la nevoie” un loc unde putem gasi acel ceva pe care-l cautam..

  5. ivanilici spune:

    In mod normal, statul ar trebui sa aiba grija sa nu se ajunga la asemenea situatii. Doar ca, desi vrea ca religia sa nu apara cu nimic in spatiul public, se intampla ca tocmai religia sa rezolve cazuri pe care institutiile sale refuza sa le trateze.
    Ii admir pe cei care lucreaza cu persoane care sufera de asemenea afectiuni, insa eu nu cred ca as fi in stare de asa ceva. Nu pe termen lung. Psihic m-ar consuma. Sau, cine stie?, poate ca ajuns intr-o asa situatie as descoperi resurse nebanuite.

  6. fireplace spark spune:

    M-a consumat psihic doar neputinta de a face mai mult, in rest mi-am descoperit o rabdare incredibila si o bunatate sufleteasca pe care rar am curajul sa o arat. Am putut sa fiu eu in preajma lor,sa-mi pastrez inocenta si sa-mi arat vulnerabilitatea,am invatat impreuna cu ei sa ma bucur de nimicuri si fiecare gest marunt sa insemne infinit mai mult.E un sentiment unic pe care iti doresc sa ai ocazia sa-l simti macar o singura data in viata!

  7. ivanilici spune:

    Nu ai descoperit bunatatea, ci ai avut CURAJUL sa o arati. Iar curajul a venit din siguranta ca nu vei fi ranita. Been there, done that. Numai ca mi-am si luat-o peste bot de multe, multe ori si am decis sa fiu mult mai inchis si selectiv.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s