86


– Sarut mana, tataie!

– Tu esti? Vladut, tu esti?

– Da, tataie, eu sunt.

Vladut intrase cu sfiala in camera in care bunicul lui statea intins in pat. Privirea batranului o intalni pe cea a tanarului si amandoi varsara cateva lacrimi: batranul simtea ca a obosit sa traiasca, iar tanarul era patruns de durerea despartirii iminente. Se aseza pe pat langa bunicul sau, ii lua mana si i-o saruta. Mana aceea care il mangaiase de atatea ori, care il invatase sa scrie, care lucra pamantul, care il ridica in copilarie, care… mana aceea o simti neputincioasa.

– Vladut, cred ca mi se apropie ceasul. Glasul lui nea Vasile era din ce in mai sovaielnic si mai stins. Privirea incetosata.

– Tataie, de cativa ani tot spui asta. Stai linistit. Odihneste-te. Eu sunt aici.

– Eheee, tataie… optzeci si sase de ani batuti pe muchie: nu mai pot. E grea batranetea. Uit din ce in ce mai des, plec de acasa si ma trezesc pe cate-o ulita si ma sperii pentru ca nu inteleg ce caut acolo.

– Ti-e teama? Ti-e teama de… „dincolo”?

– Nu, tataie. Nu mi-e frica. Are Dumnezeu grija. Daca va vrea sa ma mantuiasca, ma va mantui, de nu, nu. Voia Lui sa se faca! Mi-e mila de mamaia. Ce-o sa faca ea fara mine? Lacrimile incepura sa-i curga siroaie pe obraji.

Nea Vasile si tanti Maria erau impreuna de saizeci si patru de ani. Construisera doua case impreuna pentru ca pe prima o luasera apele prin ’70, aveau trei fete, vreo cinci nepoti si doi stranepoti. Fusese orfan de tata de la paisprezece ani, fiind nevoit sa ia viata in piept si sa devina capul familiei. Paruse ca i-a suras norocul in armata cand seful garnizoanei, vazandu-l baiat istet, i-a promis ca-l va pastra acolo si-l va ajuta sa-si continue studiile. Numai ca se imbolnavise de plamani si toate visele lui se naruisera. Asa ca se intorsese in satul natal si-si intemeiase o familie. Maria avusese si ea o viata grea: orfana de mama de la doi ani, crescuta de vreo doua mame vitrege, fara prea multa scoala. In ultimii doi ani, mai mult ea tinuse casa pentru ca el nu prea mai era in stare. E drept ca era si ea speriata de perspectiva singuratatii, dar era mai lucida si asta era de ajuns.

– Si … ma mai sperie ceva: ca n-am reusit sa transmit ceva, ceva care sa conteze. Ofta adanc si-si intoarse capul spre perete.

– Tataie, zise Vladut, sa ma ierti, dar vorbesti prostii. Ai trei fete asezate bine la casa lor, care sunt oameni de calitate, oameni pe care te poti baza oricand. Se inteleg excelent una cu alta. Ai nepoti si stranepoti. Pe mine m-ai crescut cat am fost mic. Mi-ai pus bazele si ai un mare merit in ceea ce am devenit. Hai sa-ti povestesc ce voi tine minte toata viata.

Batranul isi intoarse capul spre nepotul sau favorit. Vladut avea o privire calda si-i vorbea cu duiosie. Nea Vasile nu avusese baieti, desi isi dorise, asa ca, atunci cand fata lui cea mijlocie il lasase la el, fusese in culmea fericirii. Mare parte din visele sale neimplinite le vazuse realizate in el. Reusise cumva sa-l faca pe Vladut sa prinda drag de carte, asa ca pustiul incepuse sa scrie si sa citeasca inca de pe la vreo patru-cinci anisori de nu-l mai scoteai apoi din cartile cu povesti. Mai tarziu fusese mereu primul la scoala, terminase sef de promotie la facultate si facuse si un doctorat. De la Vladut avea si primul stranepot, o minune de fata cu ochii ca niste carbuni aprinsi care-i aducea aminte batranului de cum era nepotul sau in copilarie. Il iubea pe Vladut si-l vedea ca pe al patrulea lui copil, ca pe fiul pe care si-l dorise, dar nu-l avusese niciodata.

– Am stat multa vreme aici, la voi, si e normal sa am multe amintiri legate de tine. Dar sunt doua momente esentiale care m-au ajutat sa inteleg ce inseamna sa iubesti.

Ochii batranului se facura mari in asteptarea relatarii.

– Nu stiu daca mai tii minte, dar, intr-o zi, sa fi avut eu vreo zece ani pe atunci, am socotit impreuna cu Dana si Paul (sora si varul meu mai mare) ca e momentul sa zburam. Si am zis sa incepem cu ceva lejer asa ca am luat cearsafurile bune din camera de oaspeti si ne-am facut parasute din ele. Si de unde sa ne dam noi drumul mai bine? Pai, de pe acoperisul grajdului! Si pret de cateva secunde ni se parea ca lumea e a noastra, ca planam ca niste randunici. Nu mai conta ca aterizam fix in gramada de balegar, ideea era ca zburam. Si dupa vreo jumatate de ora ai venit acasa impreuna cu mamaia. Si cand ati vazut ce minune facusem, ne-ati intrebat a cui a fost initiativa si, mai ales, cine a stiut de cearsafurile acelea albe, frumos apretate. Normal ca eu fusesem capul rautatilor si-mi venea sa intru in pamant de rusine. Mamaia ar fi vrut sa-mi lungeasca perciunii si sa-mi verifice urechile, insa ai insistat ca te vei ocupa de mine. Si m-ai dus in grajd, ai scos cureaua de la pantaloni. Niciodata nu primisem vreo corectie fizica de la tine si eram constient ca o facusem rau de tot de oaie. Nu stiam la ce sa ma astept, stiam doar ca va durea. Si, contrar asteptarilor mele, mi-ai dat mie cureaua, ai intins palmele si mi-ai spus sa te lovesc cat pot de tare. Am inceput sa plang in hohote, dar ai insistat sa o fac. Ma durea teribil. M-ai luat apoi in brate, mi-ai sters lacrimile si mi-ai spus: „Te rog sa intelegi ca te iubesc mult, dragul meu.” Din ziua aceea nu stiam cum sa fac sa nu te supar nici macar din greseala.

– Mai tii tu mine asta? zise batranul cu ochii inlacrimati.

– A fost o lectie dura pentru mine. Dar am inteles multe atunci sau, mai bine zis, incepand cu atunci. Iar al doilea episod tine de teribilismul adolescentei mele. Mai toti cei din jurul meu fumau, iar eu eram suparat ca-mi tot spuneati ca nu e bine, ca-mi face rau. Cel mai mult ma enerva cand imi spuneai ca, daca Dumnezeu ar fi vrut sa fumam, ne-ar fi facut un horn in cap. Ma si amuza insa imaginea asta: un om cu un horn in cap. Si, pentru ca vedeai ca eu tot insist, intr-o zi ai cumparat un pachet de tigari, ai pandit momentul cand eram doar noi doi acasa si m-ai invitat la o tigara. Am crezut ca te dilisesi, dar vorbeai serios. Si am fumat impreuna primele si ultimele tigari.  Tu, nefumator si foarte anti-fumat, ai ales sa fii impreuna cu mine la prima tigara. Ei, uite, chiar si daca ar fi fost DOAR momentele astea doua, chiar si daca mi s-ar sterge tot din amintirile legate de tine si as ramane NUMAI cu aceste doua episoade, si tot as fi multumit si recunoscator ca te-am avut bunic.

Ochii celor doi barbati erau plini de lacrimi. Dar si de iubire. Se imbratisara si-si urasera o buna revedere. Vladut plecase spre casa, iar dupa doua zile era intr-un port iberic, admirand apusul de soare. Zambi in timp ce-si amintea cum, copil fiind, ridica umarul drept cand era langa bunicul sau pentru a-i arata ca mai are putin de crescut si va fi cat el. Soarele rosiatic parea sa cada in Marea Mediterana in timp ce pescarusii si albatrosii tipau in vazduh. Briza il scutura putin.

– Da, mama, raspunse Vlad la telefon.

– Tataia… nu mai este…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s